Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pămîntul dar el, îngrozit de răutăţile cîte le vede pe pămînt şi sătul de acelaşi drum vecinic, într-una vrea să fugă şi să scape de vederea pămîntului. Aşa, cum umblă el de-a curmezişul peste pămînt, de la răsărit spre sfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea cînd spre meazăzi şi cînd spre meazănoapte, că doară-doară va putea ajunge odată să facă sfîrşit pămîntului şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de încunjurat pămîntul. Iar sfîrşitul pămîntului va fi atunci cînd soarele va ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit, adecă tocmai întors de cum e astăzi.
    Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta şi de aceea a pus străjer la meazănoapte pe Sîn-Nicoară şi la meazăzi pe Sîn-Toader ca să ţie calea soarelui şi să-l abată din cale.
    Şi cică primăvara ajunge soarele în fuga lui pe la Sîn-Toader şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sîn-Toader pe o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sîn-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sîn-Toader, cu nouă cai ai săi, se ia după soare şi-l fugăreşte şi aleargă să-l prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămîni şi abia îl ajunge acolo departe-departe spre meazăzi. Şi cum îl ajunge, îl şi întoarce de la meazăzi spre răsărit.
    Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit dar cînd ajunge la locul lui cel orînduit de Dumnezeu, nu se astîmpără, ci fuge înainte spre meazănoapte, că doară va putea fugi de pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale Sîn-Nicoară şi-l prinde şi-l trimete îndărăt. 
    Şi soarele iarăşi face ce a făcut şi tot aşa o pate într-una cu Sîn-Toader şi cu  Sîn-Nicoară.
    Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sîn-Toader dar de Sîn-Nicoară tot o să scape, că Sîn-Toader e tînăr şi are cai dar Sîn-Nicoară n-are cai şi e bătrîn.