Īn vremurile de demult, pe cīnd domnea īn ţara romānească nu ştiu care domn, cică s-ar fi dat īmpotriva cīinilor porunci straşnice, ca să-i ciomăgească, să le lege tinichele de coadă, să-i otrăvească, īn sfīrşit, cīte rele toate, numai şi numai să le stīrpească neamul; ori barim să-i facă să se mai īmpuţineze la număr.
Bieţii cīini, suferiră ce suferiră, răbdară cīt răbdară şi nu mai putură.
Ce să facă ? Se īnvīrtiră, se suciră, că hăis, că cea, pīnă auziră, nu ştiu de la cine, cum că peste ţara romānească ar fi mai mare turcul şi că turcului-i plac cīinii; deci otărīră să trimeată o jalbă sultanului, īn care să se plīngă de relele ce sufereau fără contenire.
Dacă se hotărīră, aleseră unul dintre ei, cu o coadă lungă, frumoasă, şi legară jalba de ea şi-l porniră spre Ţarigrad.
Cīinele plecă mīndru, cu coada colac şi se duse şi se duse, pīnă ajunse la Ţarigrad. Cum ajunse acolo, ce să vază ? Cīinii domneau; ba cu cuşcă curată şi cu paie premenite, ba cu scăldat, ba oase pline de măduvă, ba cazane cu pilaf, pe la unele colţuri ale uliţelor; ba peste puţintică vreme-şi găsi o nevastă frumoasă, bălţată cu galben şi supţirică la trup şi cu nişte ochi mari şi focoşi. .. cin' să se mai gīndească să dea jalba sultanului, or să se mai īntoarcă īn ţara romānească ? Rămase acolo, că cine e nebun să fugă de bine ?
Cīinii din ţara romānească, biet aşteptară... aşteptară īntr-una şi aşteaptă şi azi, nădăjduind că doar, doar, s-o mai īntoarce vrodată.
Şi d-aia cică, cīnd se īntīlnesc cīinii pe uliţă, se miros unii pe alţii la coadă, să vază nu cumva o fi ăl cu jalba şi dacă o fi el, să le spuie ce răspuns le-a dat sultanul.