Se zice că pe vremea când zeii războinici tânjeau după frumoasele fiice ale pământenilor, pe meleagurile dintre Istru şi Tirasu domnea un rege-zeu care nu ştia ce-i dragostea pentru femeie.
    Într-o bună zi, când colinda prin ţară ca să cunoască locurile şi oamenii, în drumul său a ieşit frumoasa Matca şi sufletul războinicului s-a încălzit la flacăra iubirii, Nu-şi mai găsea liniştea asprul şi semeţul rege-zeu. Gândul că mândreţea de fată, ce-l tulburase cu farmecele ei, ar putea fi zărită, ori poate chiar îndrăgită de către altcineva, nu-i mai dădea pace. Nu-i tihnea nici masă şi nici somn.
    Robit de dragoste şi sfâşiat de chinul nesiguranţei, mult n-a mai răbdat. Într-o zi a răpit fata şi, cu toată împotrivirea ei, a dus-o şi a închis-o în cetatea lui cocoţată în vârful munţilor, asemeni cuibului de vulturi. Tocmai pe la izvoarele râului Maris. Spune povestea că în cetatea dintre stânci, acoperişurile palatelor luceau de aur toate, soarele sporind cu ale lui raze sclipirea lor. Oamenii satelor din vale numeau cetatea aceasta singuratică - Cetatea de Aur.
    Speriată şi amărâtă, văzându-se ruptă de locurile şi oamenii dragi, cu greu se obişnui ea cu noua-i viaţă. Zilele treceau, dar de iubit pe soţul ce cu sila o luase nu prea reuşea. Peste puţin timp a căzut iarna. Apoi primăvara a dezgheţat pâraiele. Mai de voie, mai de nevoie, se mai învăţase Matca. Simţea urcând în ea un dor nou de viaţă şi tremurul unei aşeptări. Şi-apoi, gândurile triste i-au fost iute alungate de bogăţia care o înconjura din toate părţile. Avea slujnice câte poftea; numai ce bătea din palme şi gata, i se împlineau toate dorinţele. Dar vezi, am uitat să spun, în cetate erau numai femei. Picior de bărbat nu călcase pe acolo. Drumul era lung şi anevoios; greu de răzbătut până sus. Din afară să intri în cetate nu se prea putea, căci zidurile erau înalte, iar poarta grea era ferecată cu nădejde. Peste tot locul, numai slujnice robite de puternicul stăpân.
    Iată însă că, în timp ce regele-zeu era din ce în ce mai prins de farmecul tinerei sale soţii, la hotarele ţării se adunau hoardele duşmane, asemeni norilor grei ce ameninţă a furtună. Câţi nu jinduiau după bogăţiile acelor locuri ! Multă vreme nu a mai trecut şi regele-zeu a trebuit să strângă de prin sate pâlcurile de oşteni şi, în fruntea lor, să plece să apere fruntariile pământurilor peste care ocârmuia.
    Frumoasa Matca rămase singură. Cât era ziulica de mare, se plimba prin grădinile cetăţii culegând flori ori rupând crenguţe pe care le arunca apoi în apa repede şi limpede a râului. Se uita lung o vreme după ele, cum le poartă unda în jos scoţându-le printr-un prăvăliş în afara zidirii, spre locurile pe unde altădată alerga şi ea liberă şi fericită. Mai pe urmă, chema slujnicele şi împreună prefirau din nisipul râului grăunţele de aur pe care apa le scotea la lumină din măruntaiele muntelui. Timpul trecea greu. Dar iată că-ntr-o bună zi, pe când se preumbla aşa prin grădini, tocmai când soarele aproape apunea, dă ea de o portiţă tocmită în zidul împrejmuirii şi, nici una, nici două, o încearcă. Ce bucurie ! Se deschidea. Şi mai să nu-şi creadă ochilor... jur-împrejur, de treceai cu privirea de cele câteva gorganuri de piatră, puteai vedea povârnişurile repezi ce coborau printre pâlcuri de pădure spre satele din vale. În depărtare, plaiurile fremătau de viaţă. Ultimile raze de soare învăluiau totul într-un aer de tainică chemare. Multe zile după aceea a revenit Matca la portiţă şi a ieşit să se uite în zare. Nimic nu-i mai stăvilea acum privirea. Ca fermecată se rezema de zid, ori de-o stâncă şi privea... privea şi se amăgea că este din nou liberă. Se revedea acolo, jos, printre casele şi oamenii de care o lega totul. În urechi îi suna hora şi chiotul flăcăilor ce învârteau codanele. Se trezea târziu din visare şi se întorcea tot mai abătută în cetate.
    Într-o zi însă, aşezat pe un stei de piatră, aproape de părtiţă, Matca a găsit un străin mândru, îmbrăcat în haine făloase, care de cum a zărit-o nu a mai lăsat-o din ochi.
    A făcut ea câţiva paşi încolo, a făcut apoi cale întoarsă, el tot sta şi se uita lung după ea. Să-l întrebe ce caută şi cum a ajuns acolo, parcă nu prea-i era la îndemână... să nu-i cate de vorbă... parcă iar nu prea-i venea, că tare chipeş mai era flăcăul.
    Se ridică străinul. Dârz îl mai vădea înfăţişarea. Părul ca pana corbului juca în lungi inele ce coborau în jurul chipului smead până la spetele largi. Sub fruntea semeaţă, ochii păreau că ard ca două vâlvătăi. Mult se mai tulbură Matca privindu-l. Ar fi vrut, deşi nici ea nu ştia din ce pricină, să fugă; ba ar fi vrut să steie, ba nu, că se-ncurcase toată, văzând că se apropie. Şi se sfii şi el.
    Încet, s-a întors Matca în cetate şi ostenită, ori poate numai tulburată de străin, s-a întins pe iarba verde şi înmiresmată, unde a adormit somn greu şi frământat de vise. Se făcea că flăcăul se îndrepta spre ea, ţintind-o cu privirea şi povestindu-i cum zile în şir, doar pentru frumuseţea ei se-ncumetase să ia în piept înălţimile. Glasul lui mângâios o înfăşură tot mai strâns într-o caldă urzeală. El tot o chema şi inima ei se simţea cuprinsă de-o dulce toropeală pe care de mult o bănuise şi o aşteptase. S-a trezit şi pe dată a înţeles că aflase ce-i iubirea. Îl îndrăgise pe străin. Zile după zile apoi, Matca s-a întâlnit cu flăcăul, neştiutori amândoi de ce are să mai fie. Li se părea că nimenea nu are parte de-o dragoste mai frumoasă decât a lor. Şi-i dăruia flăcăul în fiecare zi noi şi noi podoabe, din ce în ce mai minunat lucind în soare. Pasămite străinul era mare meşter făurar şi din aurul ce din belşug se găsea în cetate, dădea la iveală găteli din cele mai iscusite.
    Cu timpul, făurarul a adus cu sine şi alţi meşteri din ceata sa, iar slujnicele, dornice s-arate şi ele ca stăpâna, au început să le dea, care mai de care, grăunţe de aur să le migălească şi lor cercei, salbe şi inele. Viaţa în cetate se scurgea acum într-o dulce petrecere.
    Pe nepusă masă însă, s-a întâmplat să pice acasă regele-zeu care se întorcea din luptele de la hotare. Străinul petrecea în palat cu frumoasa Matca, iar slujnicele şi ele pe-aiurea cu meşterii. Văzând nenorocirea ce s-a abătut asupra casei lui, năpraznic s-a mai mâniat cel înşelat.
    - Femei fără cuget, a tunat regele-zeu, v-au ameţit lotrii ! Blestemate să fiţi ca veşnic să zburaţi. Şi să nu mai căpătaţi chip omenesc până ce nu veţi aduna tot aurul risipit în gătelile ce v-au luat minţile. Tu Matcă, să nu-ţi mai întâlneşti meşterul decât o dată-n viaţă, în înălţimile văzduhului iar lui din asta pieirea să i se tragă. Şi când veţi fi mai vesele, cu sila să-i alungaţi din casă pe aceşti străini şi toţi să piară !
    Cât ce a rostit groaznicul blestem şi, pe dată, în văzduh un zumzet s-a ridicat şi-un roi de albine s-a înălţat pierzându-se în zare.