După ce bunul Dumnezeu a făcut lighioanele şi jivinele ce mişună pe pământ, le-a chemat pe toate înaintea lui ca să-i arate fiecare sporul şi munca ce au săvârşit, ca după faptă să le dea blagoslovenia.
    Pe rând, vietăţile se înfăţişară Milostivului cu câte ceva. Una aduse un vânat, alta altul. O pasăre cântă frumos, alta veni cu o omidă în cioc. Vaca şi capra cu ugerul plin de lapte, boul cu jugul după ceafă; în sfârşit toate îşi arătară vrednicia lor şi primiră binecuvântarea stăpânului lumii.
    În urmă sosi şi albina, ostenită şi asudată de muncă şi alergătură, cu trupul zgâriat şi plin de spinii şi de mărăcinii prin care zburase, în căutarea hranei.
    Bunului Dumnezeu îi plăcu hărnicia ei şi o blagoslovi ca năduşala şi sângele ei, să se prefacă în miere şi ceară. Mierea să-i fie hrana ei şi a altora iar ceara să ardă în făclii la sfintele icoane.
    De atunci a rămas sfântă albina şi toată strădania ei.