A fost odată.. ca ş-altă dată.. o femeie săracă, săracă de tot. De săracă ce era, nici haine pe ea n-avea. Umbla desculţă, în zdrenţe, cu capul gol.. vara pe arşiţă ca şi iarna pe gerul cel năpraznic. Trăia sinură într-un bordei săpat în pământ, săpat în pământ, la marginea satului. Îşi ducea din greu viaţa şi nu cunoştea altă mângâiere decât de-a lacrimilor care-i brăzdau mereu faţa..
    Într-una din zile însă, femeia aceasta născu un copil minunat. Avea părul cu otul de aur, desfăcut în şuviţe lungi şi strălucitoare, care-i acopereau întreg trupuşorul. Bordeiul se umplu şi el de lumină aurie iar chipul femeii se învălui într-un cerc de raze tremurătoare... Oamenii din sat, cum au auzit, au alergat să-l vadă. Unii chiar au intrat în bordeiul sărman şi au cerut femeii să le dea copilul, să-l crească.
    Femeia nu l-a dat însă. Copilul parcă înţelegea şi el, că, numai cum sta la sânul mamei, lăsă sfârcul ţâţei din gură şi zise tare:
    - Nu mă da, mamă !
    Şi tare s-au minunat oamenii auzindu-l vorbind şi au plecat, mirându-se..
    Vestea despre copil se lăţi însă ca fulgerul şi ajunse Până la împăratul ţării aceleia, Zizin-Craiul. Şi-a trimis împăratul crainici să-l vadă şi, de-o fi adevărat, să-l aducă la curte.
    Crainicii au venit, s-au încredinţat, dar nevoind femeia să le dea copilul, s-au întors fără el şi au spus împăratului toate cele văzute.
     Nu s-a mâniat împăratul, nici nu s-a pornit cu mânie şi răzbunare împotriva femeii ci, într-o dimineaţă ieşi singur şi nevăzut din palatul său şi se îndreptă în taină spre locul unde se afla  bordeiul..
    Ajungând, intră şi rămase uimit de cele ce văzu; copilul, numai aur, se juca în pat, râzând şi gângurind. Femeia sta lângă el şi-l privea. Împăratul privi lung spre femeie, apoi, apropiindu-se de copil, începu să-l mângâie pe părul lucios şi scânteietor. Într-un târziu, după adâncă chibzuinţă, zise plin de blândeţe:
    - Femeie, dă-mi mie copilul tău !
    Femeia, care nu ştia cu cine vorbeşte, îi spuse că nu-l dă în ruptul capului. Dar copilul întinse mânuţele albe spre ea şi, aninându-i-le la gât, zise:
    - Dă-mă, mamă ! 
    Apoi, întorcându-se cătră împărat spuse:
    - Ia-mă, măria-ta !
    Şi împăratul l-a luat şi l-a dus, împreună cu mama lui, la palatul său..
    Palatul împărătesc se afla îmtr-un adânc de codru, înconjurat din toate părţile de munţi înalţi.     În jurul palatului era o grădină întinsă, cu fel de fel de pomi şi de flori. Omii erau cu trunchiul de sticlă verde, aşa, de te vedeai prin ei iar florile de catifea colorată. Din grădină, dintr-o culme, se vedea în fund, pe deasupra crestelor, o apă care sticlea în lumina razelor de soare. Aici creştea copilul, răsfăţat de toţi, până şi de păsările care se strângeau pe lângă el, îi coborau pe umeri, i se lăsau în palme şi-l vrăjeau cu cântecele lor. Din zi în zi, se făcea mai frumos, mai voinic, mai chipeş. Împăratul şi împărăteasa îl priveau din balconul înflorit cum aleargă pe cărări, cum se pierde printre ierburi şi pomi, cu părul ondulat fâlfâind în vânt.
    Pe măsură ce creştea copilul, inimile lor se întristau însă. Căci, zi cu zi firea lui se schimba. 
... Devenea gânditor, închis la suflet, turburat pară de nelinişti ascunse cari fremătau în adâncurile fiinţei lui. Nu mai râdea, nu se mai juca, ci se învăluia tot mai adânc în taine chinuitoare. De aceea i-au zis Buzău, adică cel închis la suflet, turbure, neînţeles.
    Era acum tânăr în toată puterea, când la porţile împărăţiei se vestiră soli străini. Veneau de departe, chipuri posomorâte, încruntate, pline de prevestiri rele. Aduşi în faţa împăratului, solii se închinară până la pământ. Trupurile lor se încovoiră greu de armături şi se prezentară ca fiind solii lui Negru Împărat.
    Gazda îi primi cum se cuvine, apoi, după ce se odihniră, fură poftiţi să ia loc în fruntea mesei împărăteşti. Vinul începu să curgă în pahare. Veselia coborâ în suflete şi limbile se dezlegară. Numai că în toiul veseliei, cel mai bătrân dintre soli se ridică şi spuse că ei nu au încuviinţare să se desfete la masă ci au fost trimişi să se încredinţeze dacă este adevărat sau nu că în acel palat se află un băiat cu părul de aur.
    Împăratul zâmbi şi făcu semn unui slujitor. După puţin timp, un val de lumină se revărsă pe uşa care se deschise şi Buzău păşi mândru în faţa mesenilor.
    Solii craiului Negru se minunară de un aşa flăcău şi spuseră,  cu vorbe meşteşugite, că băiatul este o comoară fără preţ şi că „numai sângele vitejilor şi ascuţişurile de săbii pot să i-l găsească”. 
    Mâniat, împăratul ceru socoteală dar solii spuseră că împăratul Negru nu se va mulţumi să afle despre aşa o comoară ci va voi s-o şi aibă..
    Se făcu tăcere adâncă. Mesenii încremeniseră de spaimă iar solii, văzând că nimic bun nu mai poate să iasă din asta, se ridicară şi ieşiră unul câte unul.
    Nu trecu mult timp şi se vesti că oastea Craiului Negru a năvălit în ţară. Împăratul privea îngrozit vâlvătăile dinspre răsărit pentru că ştia ce oaste de temut avea craiul şi cât de greu ar fi putut-o înfrunta. Într-o zi, pe când se plimba zbuciumat prin grădină, se întâlni cu Buzău. Fiul îl întrebă de ce este atât de amărât iar tatăl îi spuse că se teme pentru oamenii şi împărăţia lui. Şi se teme căci craiul Negru este nemilos şi deja a pustiit totul în drumul lui spre cetate.
    Buzău îşi linişti tatăl, acum bătrân, cu vorbe pline de vitejie. Îi ceru numai câţiva oameni credincioşi cu care să-l întâmpine el pe crai. Împăratul se uită la flăcău nedumerit.. Mai ieri era un copilandru şi acum avea să meargă la luptă în locul lui. Dar, privindu-l în ochi se cutremură: jucau în ei fulgere şi curcubeie.. Într-un târziu, încuviinţă înfiorat.
    Merse împăratul Zizin la oastea lui... Atunci se ivi şi Buzău care îi întrebă, uitându-se în ochii lor, care vrea să-l urmeze. Ostaşii primiră cu toţii să-i fie alături. Flăcăul alese câţiva, îşi luă rămas bun şi ieşi cu ceata de viteji. Curând nu se mai văzură.
    În vremea asta Buzău înainta cu oastea lui printre munţi uriaşi,văi prăpăstioase, rostogoliri de ape înspumate.. toate le treceau fără spaimă. Ziua, ca să nu fie văzuţi, flăcăul îi învăluia într-o ţesătură uşoară de aur a părului său iar noaptea ca borangicul lunii.. Au mers aşa zile şi nopţi întregi dar n-au întâlnit oastea craiului Negru. Obosiţi, se trântiră în iarbă şi adormiră..
    Pentru Buzău somnul nu ţinu mult. Deodată simţi o fâlfâire uşoară de aripi nevăzute iar stropi de rouă îi picurară pe pleoape, făcându-l să deschidă ochii. Nu văzu nimic; doar poiana în care se aflau îi părea fermecată.. iar un glas pierdut îl chema cu cântec duios:
                                        „Buzău, Buzău,
                                         De dorul tău,
                                         Suspin mereu..
                                         Suspin şi plâng,
                                         Viaţa-mi stâng.”
    Glasul se depărta, se stingea.. apoi, legănat de vraja cântecului, Buzău adormi iar.
... Împăratul Negru auzise că Buzău a pornit împotriva lui. Un vraci bătrân îi spuse că tânărul are puteri minunate şi că nu-i poate sta în cale decât unul dăruit tot cu astfel de puteri. Negru împărat avea o fată cu trup nevăzut, numită Sânziana. Ochi pământean n-o putea zări dar frumuseţea ei se revărsa în valuri pe unde trecea.
    Negru împărat o măritase în silă cu Dunăre-Balaur care era rău, nemilos, dar puternic şi putred de bogat. Acesta o ţinea închisă într-un palat de cleştar, păzit de patru peşti uriaşi. În timp ce el cutreiera împărăţiile sale de apă, Sânziana se ofilea singură, privind prin pereţii palatului cerul de deasupra şi visând un voinic care s-o scape de acolo..
    Pe ea o trimise Negru împărat în calea lui Buzău, să-l ademenească... Şi într-adevăr..
    A doua zi, când se trezi, flăcăul se simţi istovit, plin de nelinişte. Nu spuse nimic oştenilor ca să nu-i înfricoşeze. Noaptea următoare-i prinse din nou în pădure. Adormiră pe loc. Numai Buzău aştepa plin de nelinişte. Nu trecu mult şi glasul duios îl fermecă din nou:
                                         „Buzău, Buzău,
                                          Din părul tău
                                          Un fir să tai, 
                                          Să-l svârli pe plai
                                          Fir de lumină, 
                                          Dorul alină; 
                                          Fir de mătasă, 
                                          Dorul m-apasă”
    Fără să-şi dea seama ce primeşdie-l paşte, Buzău îşi smulse un fir de păr pe care-l suflă în vânt. La lumina lui o zări pe Sânziana. Era frumoasă aşa cum în toată lumea nu se mai văzuse dar dispăru numaidecât. Dar clipa aceea fu destul ca să-l vrăjească pe veci.
    A treia zi Buzău îşi trimise acasă mica oaste. Le spuse că împăratul Negru a plecat de pe ţinuturile lor, ia rugat să-l încredinţeze pe bătrânul lui tată că va  trăi în pace, şi că va veni şi el după ce se va încredinţa că toate-s cum trebuie. Ură sănătate craiului Zizin şi împărătesei apoi se îndepărtă încet, ascuns sub învăluirea aurie a părului său.
    Cum mergea aşa, peste plaiuri, cerul se deschidea tot mai larg înainte. Când îşi amintea cântecul fetei, mai smulgea un fir... Îl arunca în vânt şi mai zărea pentru o clipă chipul fetei.. Şi mergea şi mergea dar cântecul se auzea din ce în ce mai stins iar chipul era tot mai departe.
    Buzău îşi rupea fir după fir nădăjduind să mai vadă odată fata.. Firele se legau singure între ele, ca nişte inele, întinzând un drum luminos înainte, pe care flăcăul începu să alerge fără odihnă. Picioarele îi sângerau, puterile-i slăbeau dar el nu mai simţea decât o îmboldire lăuntrică.. Munţii rămăseseră demult în urmă,.. acum alerga pe câmpie.. Şi alerga, şi alerga.. Dâre de sânge începură să-i alunece pe faţă împletindu-se în râuşoare subţiri.. În timp ce cu o mână-şi smulgea firele, cu cealaltă simţea deja că nu mai are multe. Cât era el de fermecat, niciun semn nu-i spunea că se apropie de Dunăre. De la un timp începu să-şi numere firele de aur... o sută, optzeci, treizeci şi trei, nouă, cinci, trei... Căzu jos, zdrobit. Înaintea lui curgea o apă lină. Îşi smulse şi ultimile trei fire şi ajunse pe malul ei. Cu glasul sugrumat de durere întrebă de Dunăre-Balaur:
    - Sunt Siretul – îi răspunse apa – şi merg spre Dunăre-Balaur. Duc cu mine toate comorile scormonite din adâncuri necunoscute, să-i cresc şi să-i sporesc bogăţiile.
    Buzău se plecă şi se oglindi în apă. Nu mai era tânărul mândru de altădată. Nu mai avea niciun fir de păr pe cap. Pielea i se încutase de durere, faţa-i era plină de sânge. Părea gârbovit, îmbătrânit înainte de vreme.
    Un dor fără margini îl cuprinse pentru tot ce fusese, pentru tot ce lăsase în urmă dar mai ales pentru tot ce nu putuse săvârşi. Chipul frumoasei cu chip nevăzut îi apăru din nou în minte. Pentru ea îşi jertfise tot ce avusese mai scump, părul lui de aur. Şi totuşi n-ajunsese la Dunăre-Balaur s-o vadă, să fie a lui. Până acolo mai era drum şi el nu-l cunoştea. Dar Siretul, apa asta mare, îl ştie. O cunoaşte şi pe fată; a văzut-o. Lacrimi mari îi năpădiră ochii. Deodată, greu ca de-o povară nevăzută, se prăbuşi în apă, rostogolindu-se în adâncuri.
    Atunci, în urma lui, tot drumul pe care-l străbătuse se prefăcu şi el într-un râu ale cărui valuri semănau leit cu părul lui de aur. Oamenii i-au zis tot Buzău şi aşa a rămas până azi.