Se spune că au trăit prin părţile astea un soi de oameni ca brazii de voinici şi de frumoşi, şi tot pe-atâta de harnici, mândri, viteji şi de omenie. Poate şi traiul curat şi greu de la marginea pădurilor îi cioplise astfel.
    Retezatul avea pe-atunci culmea la fel de semeaţă ca toţi munţii noştri. Parcă toate erau mai altfel.. Aşa sunt poveştile.
    Numai că oamenii aceştia minunaţi sufereau din pricina unui şarpe mare care le aţinea calea fie când mergeau la pădure pentru vreascuri, pentru hrană şi cine mai ştie ce nevoi, fie când veneau să ia apă. Şi nu le dădea voie să-şi ia ce aveau de trebuinţă până nu-nghiţea pe unul dintr-ai lor. Unii spuneau că va fi fost un balaur. Nu ştim ce-a fost da´ numa´ atâta am auzit că era gros cât un fag de douăzeci de ani şi veninos cât o sută de năpârci. 
    Aşa că oamenii trăiau cu frica-n sân căci nimeni nu ştia cui îi vine rândul. Şi nici nu se încumeta careva să-i vină de hac; aceasta li se părea cu neputinţă. 
    Într-o zi, oamenii se strânseră laolaltă şi să chibzuiască ce e de făcut căci nu mai puteau îndura atâta spaimă. Înţeleptul satului zise să ceară ajutor împăratului. 
    Un tânăr semeţ zise să nu ceară ajutor căci împăratului nu-i pasă de spaimele lor ci să pună mâna pe arme şi să căsăpească ei jivina care le amărăşte zilele. Să-l pândească după ce-şi va fi luat o victimă şi atunci să sară asupra lui cu toţii cu furci, cu topoare, cu suliţi şi să-l sfarme aşa cum le sfarmă el vieţile şi liniştea. 
    Şi uite-aşa se tot gâlceveau cuprinşi de spaime şi nelinişti. Până la urmă se înţeleseră după cum spusese tânărul, să înfrunte jivina. Înţeleptul le aduse aminte că şarpele îşi târăşte victima până la o grotă necunoscută lor şi, chiar aşa de-ar fi, cine se încumetă primul ? La această întrebare nu se mai auzi nici musca. Fiecare tăcea chitic; chiar şi semeţul tânăr. Mai cu seamă că asta era treabă de douăzeci de voinici, nu de unul..
    Pe când se tot codeau aşa, neîndrăznind niciuna, nicialta, iată se scoală starostele Tatomir, om între vârste, unul dintre cei mai avuţi oameni din sat şi spune că el va da răsplată, celui care se va încumeta, pe fiica sa Mălina şi toată agoniseala vieţii lui. Căci, spunea el, în zadar bogăţie dacă-n jur e numai spaimă şi lacrimi.
    Oamenii rămaseră muţi de mirare. Toată lumea ştia că Mălina era o fată de rară frumuseţe, gingăşie şi cuminţenie şi pe care o voia de soţie însuşi fiul împăratului. Iară bogăţia lui era fără margini. 
    Aşa că solul cetăţii se porni să strige pe la răspântii, vestea cea mare.
    Trei zile nu se ivi niciun viteaz. A patra zi, iată că la poarta lui Tatomir bătu un ciobănaş înalt şi vânjos, cu o mustăcioară neagră şi ochii ca murele, îmbrăcat c-o zeghe albă cum e laptele tivită cu găitane negre, o căciulă brumărie pe-o sprânceană, şi cioareci albi, şi-n mână c-o bâtă înfricoşătoare. Iar la chimir avea un fluier mare de fag, cum îi stă bine ciobanului. 
    Starostele-l întrebă ce vânt îl aduce la poarta sa. 
    Măghiran, că aşa-l chema pe ciobănaş, îi răspunse că a auzit de fiara care-i înspăimântă de-atâta vreme dar a venit să vadă fata pusă ca răsplată, că de avere nu-i pasă. Să ştie şi el pentru cine-şi pune viaţa în primejdie.
    Tatomir îşi chemă fata la poartă. Când o văzu, Măghiran căzu în visare căci aşa zână nu mai văzuse măcar că umblase cu oile de-a lungul şi de-a latul ţării şi văzuse multe..
    Starostele îl întrebă dacă se prinde sau nu iar Măghiran îi spuse că da, cum să nu. Că va face totul numai să-l aibe socru..
    Mălina chicoti şi-i spuse ciobănaşului cum de n-o vrea pe ea de nevastă ci pe tatăl ei de socru. Măghiran mai spuse lui Tatomir că-i vor fi de trebuinţă câteva zile să se îngrijească de toate dar să se lege să nu dea fata vre-unui viteaz ce va veni după el. Mălina sări ca arsă şi-i spuse flăcăului că, vai, ei sunt oameni de omenie şi vorba spusă e vorbă spusă, nu şagă..
    Tatomir înţelese atunci că tinerilor nu le-a trebuit mult să prindă drag unul de altul. Îi fu milă de viteazul care pălise el multe jivine numai cu bâta şi cu braţele dar, săracul, habar n-avea cu ce-are să se înfrunte. Îi spuse că musai i-ar trebui o pală lungă şi lată cât trei spade laolaltă. Măghiran căzu pe gânduri căci, de unde să facă el rost de aşa o spadă. Starostele-i spuse să meargă să se odihnească pentru că în zori îl va trimite la prietenul lui, Miron faurul, de pe vârful muntelui ce se vedea în faţa lor.  
    Pornind de cu zori, Măghiran ajunse abia-n amug la meşterul faur. Când să-şi tragă sufletul se trezi înconjurat de dulăi de-ai fi zis că a nimerit la o stână şi nu la fierărie. Dar câinii îl ţintuiseră numa´ şi-l mârâiau dar nu l-au lătrat. Căci vedeţi voi, dulăii îl simţiseră că e cioban şi pe ciobani nu-i lătrau ci numai îi ţintuiau în loc până veneau stăpânii.
    Miron faurul îl cercetă cine e şi cine l-a trimis şi, când auzi că l-a trimis starostele şi pentru ce, îl primi cu bucurie. Apoi îi povesti voinicului cum jivina cea spurcată îi mâncase un nepot ca bradul de voinic. Îşi sterse lacrimile de amărăciune şi pentru că beteşugul lui de la picior, pe care căzuse nicovala şi-i fărâmase oasele, nu-l lasă să-i vină el de hac lighioanei.
    Apoi faurul îl duse la cămara ferecată unde ţinea spadele pe care le făcea împăratului. Îi arătă una, alta şi la toate Măghiran se minuna că nici asta n-o ştia, nici pe-asta n-o aflase... Meşterul Miron se puse pe râs şi râdea în hohote. Măghiran se uita uimit la faur. Atunci faurul îi spuse:
    - La multe nu se gândeşte tânărul din cele ce-i vin în minte bătrânului ! Şi cât trăieşti, tot înveţi... şi când îţi  închei socotelile cu viaţa afli cea de pe urmă învăţătură: că tot nimic nu ştii !
    Măghian stătu strajă meşterului până când paloşul fu gata; cu ochii şi urechile iscoditor, să înveţe cam tot ce se poate învăţa de la aşa un om. Când treaba se isprăvi, meşterul se sfătui cu Măghiran că poate ar fi bine să-i facă şi-un coif. Apoi mai ziseră ei una, alta, şi hotărâră că bine ar fi să dibuiască grota în care stă ascuns şarpele, să-l alunge el şi cu faurii lui cu cimpoaie şi surle până într-un hăţiş unde să-şi încurce solzii şi  unde i-ar fi mai la-ndemână lui Măghiran să-l răpună... Băiatul chibzui şi-i spuse faurului că vor face întocmai cum va hotărâ bătrânul căci tot înţelepciunea e mai bună decât cutezanţa.
    Stătură ei câteva zile până când Măghiran se deprinse cu paloşul de-l mânuia ca pe-un cuţitaş. Apoi porniră cu toţii în căutarea şarpelui. Nu umblară prea mult că nişte ciobani le spuseră că fiara a fost văzută de câteva zile dând târcoale fierăriei. Acuma, nu ştim dacă era numai aşa, o-ntâmplare sau simţea că de-acolo-i vine primejdia. Fapt e că se arătase prin preajma vârfului de munte bălăbănind-şi capul.
    Miron le spuse ucenicilor săi se se descalţe ca fiara să nu le simtă urmele. Dar cum vorbea aşa, rămase cu gura căscată şi cu ochii pe piscul din faţă-i. Uimiţi peste măsură, toţi îşi îndreptară privirile într-acolo şi încremeniră. 
    De după pisc, şarpele îşi bălăngănea capul cât să-i ameţească, să le vină de hac, dar nu ieşea de după pisc. Aşa namilă nu mai văzuseră...
    Deodată, Măghiran tresări ca lovit peste grumaz, prinse paloşul cu amândouă mâinile, îl învârti de două ori pe deasupra capului şi porni ca o vijelie răcnind din răsputeri. Se năpusti spre locul unde era fiara şi repezi paloşul în stâncă chiar în clipa în care îşi scoase şarpele capul.
    Atunci se auzi un şuierat asurzitor, din piatră săriră scântei şi piscul muntelui retezat se clătină ca de un cutremur şi se prăbuşi odată cu capul însângerat al şarpelui. Vârful muntelui o luă degrabă la vale rostogolindu-se şi prăpădind totul în cale, şi duduind, de parcă s-ar fi năruit o mie de stânci odată.
    Muntele rămase teşit precum se vede astăzi. Dar îndată ce se liniştiră văile de vuietul piscului retezat, pe lângă fierărie se văzură copacii aplecându-se şi pârâind, şi se auziră bubuituri mari în pământ.  
    Ce credeţi că era ? Namila de şarpe se zvârcolea printre copaci şi aşa avea să se zvârcolească până la apus căci aşa le e dat şerpilor să moară. 
    Măghiran a făcut nuntă mare şi frumoasă cu Mălina iar meşterul faur şi ucenicii lui s-au veselit trei zile şi trei nopţi lângă prietenul lor socru, Tatomir.
    Şi, aşa cum era potrivit, rămas fără vârf, muntelui i s-a dat numele "Retezat".