Într-o noapte cu lună plină, dintr-aceea în care urlă lupii de ţi se zgribuleşte părul pe spate,.. “Ducă-se pe-pustii” se prinse tovărăşie cu Sfarmă-Piatră, cu Strâmbă-Lemne şi cu Noureanu, ca să aducă potop în Ţara Moldovei. Scaraoţchi şi Sfarmă-Piatră se urcară pe vârful Ceahlăului, iar Strâmbă-Lemne şi Noureanu pe dealul Doamnei şi stătură puţin în nemişcare ca patru matahale din altă lume. Deodată, un şuier grozav porni de sus, de pe Ceahlău, şi se pogorâ prin văi, clătinând pădurile şi spăimântând plaiurile. Toată firea omenească fu cuprinsă de o mare spaimă… Câinii lătrau, vitele răgeau, caii nechezau, cucuvaiele se văitau şi luna se ascundea după nori. 
    Deodată, Strâmbă-Lemne se aruncă peste codri suflând ca un Crivăţ de toamnă, vâjâind şi sucind copacii cei mai înalţi, brazii cei mai tari, stejarii cei mai bătrâni. Noureanu întinse nori negri pe toată faţa cerului şi le porunci să verse potop de ploaie peste ţară. Sfarmă-Piatră începu a repezi stâncile de pe vârful munţilor, încât numai vuiet urla şi în cer şi pe pământ. Vântul urla turbat, codrii pârâiau, norii tunau, apele clocoteau, stâncile se sfărâmau şi trosneau, iar Scaraoţchi râdea cu hohot din vârful Ceahlăului…
    Trei zile şi trei nopţi şiroaiele au curs mereu din cer pe plaiul munţilor, de pe plai în vale şi din vale în Bistriţa, care atât de mult crescuse, încât şoimii de pe stâncile Bicazului se temeau să nu le înece cuiburile. Mare urgie era, de care să te ferească Dumnezeu !!
    Trei zile şi trei nopţi românii n-au închis ochii ! În sfârşit, a treia noapte, înainte de cântători, Scaraoţchi smuci o stâncă mare ce era soră cu Panaghia din vârful Ceahlăului, o luă în căngi şi se înălţă cu dânsa în văzduh, ca să o arunce în mijlocul Bistriţei. El voia, ucigă-l crucea, să stăvilească Bistriţa şi să înece Moldova.. Dar deodată, cucurigul unui cocoş se ridică până la el şi atunci stânca îi căzu din gheare, luna se ivi iarăşi, furtuna încetă pe loc, cerul se acoperi de stele iar Bistriţa scăzu încet, încât plutaşii nu mai aveau frică de dânsa…
    Peste câtăva vreme, un mocan se urcă pe stânca aceea şi sădi pe fruntea ei o cruce de tei, ca să îndepărteze dracii de dânsa. Acea cruce se prefăcu într-un copăcel şi de atunci oamenii spun stâncii - Piatra Teiului.
    Când vine seara, femeile şi copiii nu îndrăznesc a se uita la ea. Iar flăcăii trec iute pe lângă dânsa şi-şi fac cruce, căci acum, pe vremi rele, se arată câteodată o matahală neagră călare pe vârful ei..