Unii spun că ar fi fost numa´ o babă pe care o chema Dochia. Adică, babă nu era ea.. să vedeţi...
    Era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă că toţi fii de crai o peţiră dar ei nici unul dintre ei nu-i plăcea.
    Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una nici alta porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei. Cu împăratul era bătrân, lupta nu fuse grea şi numaidecât îl bătură, în prinseră şi, cu oastea în lanţuri, se apropie de palatul fetei. Căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
    Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.
    Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă şi frig de crăpau pietrele, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata – adică baba, nu fata... A stat până primăvara, când a dat colţul ierbii. În ziua întâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi a fost şi mai cald, şi baba a mai lepădat un cojoc; şi tot aşa până ce s-a dezbrăcat de toate cojoacele. Da´ tocmai atunci, a noua zi, când baba şi-a azvârlit ultimul cojoc,... unde nu începe deodată un vânt aşa puternic,.. că o îngheţă pe babă şi-o prefăcu în stană de gheaţă.   Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său..
    De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii,  Şi, tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci mai degrabă.
    De atunci a rămas vorba că: ”să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei !”