Caraimanul, întunecat şi înfricoşător, răsare dintre ceilalţi munţi cu stâncile sale straşnice, dintre care pare că s-ar fi desprins o bucată, rămânând atârnată la jumătatea drumului. Bucata asta seamănă cu un cimpoi.
    Dar iată ce se spune despre dânsul..
    Uriaşul munte cu stânci râpoase a fost odată sălaşul unui mare vrăjitor. Nu numai că era mare vrăjitor ci era un uriaş vrăjitor; şi buuuun, taaaare bun. Şi mai avea uriaşul o bucurie mare, să cânte din cimpoi. Şi când sufla el în cimpoi pădurile şi întreaga împrejurime înverzea şi înflorea. 
    Şi cum vă spuneam, Caraiman nu era rău ca ceilalţi uriaşi. Avea ca popor o familie mare cu mulţi copii care îl iubeau nespus. Dar într-o zi, uriaşul îi auzi pe copii spunând vorbe ca şi oamenii: „asta e a mea”.. Ascuţi urechile şi numai ce-i auzi pe copii luându-se la ceartă între dânşii. Ca să-i împace, Caraiman făcu parte egală fiecăruia la ospăţul vieţii. Dar asta fu şi mai rău; căci leneşii, care în scurt timp pierdură avutul lor, râvniră la soarta celor harnici, cari se îmbogăţiseră. Se încinse atunci o luptă între dânşii în care, cei mai mulţi, fură ucişi.
    Nereuşind să-i împace, uriaşul Caraiman se întristă şi plânse aşa de mult, încât lacrimile se scurgeau în râuri până la mare. Dar durerea lui nu sfârşi cu asta.. Copiii lui, devenind oameni, se făcuseră nesupuşi faţă de tatăl lor. Plini de răutate, voiră să-i smulgă în somn duiosul cimpoi. 
    Deodată se dezlănţui o astfel de furtună, încât nu se putea osebi nici marea, nici pământul şi nici cerul. 
    Cât despre uriaş, de durere s-a prefăcut în munte de piatră; pare că doarme cu cimpoiul subsuoară iar când furtuna se umflă şi coboară în Valea Prahovei, zarea se umple de cântul duios al cimpoiului..