Acuma, aţi auzit deja despre uriaşii care au salăşluit prin părţile noastre... şi uriaşii ăştia erau asemenea oamenilor, şi buni şi răi. Dar, poate, se purtau şi ei aşa... că e greu de crezut că dacă ai o purtare blândă şi plină de omenie cu cineva, acesta să-ţi întoarcă binele cu răul şi să răspundă frumosului cu urâtul. În cele din urmă, şi cârcotaşul se dă pe brazdă. 
    Aici, pe plaiurile munţilor Bucegi, trăia un uriaş, pe cât de puternic, pe-atât de blând. Îi îndrăgise pe oamenii din vale de la o primejdie, când aceştia-l scăpaseră... Să vedeţi... 
    Într-o iarnă ciobanii porniseră la o vânătoare de lupi cu ciomege, cu bâte dar şi cu arcuri.   Fiarele erau atât de înfometate încât ajunseseră să fure mieii din ţarcuri. Haitele veneau mai ales în miez de noapte când era somnul ciobanilor mai dulce şi, până să-i simtă dulăii, erau plecaţi cu prada. Luându-se după urme, oamenii ajunseră la gura unei grote. Acolo ce să vezi.. O namilă de om, cât un stejar, era trântit la pământ şi lupii muşcau dintr-ânsul. Nu era un lup, doi, ci o haită întreagă. Îl înşfăcaseră de glezne şi-l doborâseră; altminteri i-ar fi răpus el numai cu braţele şi ciomagul.
    Oamenii s-au speriat la început căci nu dăduseră până atunci nas în nas cu uriaşii. Apoi chibzuiră că e tot un om şi e păcat să-l lase pradă lupilor. Aşa că întinseră arcurile şi secerară jivinele.
    Uriaşul nu ştia cum să le mulţumească oamenilor pentru ajutor şi vru să-i răsplătească. Dar oamenii îi spuseră lui Stejar (căci aşa-l numiseră după statura lui) că nu se cade. Că aici, pe munţi, e musai ca oamenii să se ajute. Şi drept a fost după aceea; când mulţi dintre dânşii alunecau în prăpăstii de unde nimeni nu i-ar fi scos în veci, Stejar numai ce-şi vâra mâinile lui şi-i scotea vii..
    Apoi sătenii îl învăţară oieritul, îi încropiră o turmă şi-l aveau tovarăş de nădejde. Au trecut ani frumoşi pe lângă dânşii şi se ajutau la păstorit toată vara iară iarna, sau când mai erau ospeţe sau nunţi, îl chemau pe la dânşii să petreacă împreună.  
    Stejar era un uriaş blând şi aşezat, tare priceput la ierburi şi leacuri, şi oamenii-l iubeau nespus. Şi mai avea un dar neîntrecut de nimeni: cânta din fluier aşa de frumos că nu te mai săturai ascultându-l. Iar sătenii se minunau şi se bucurau de minunăţia asta. Avea uriaşul un fluier pe măsura lui, ca tulnicele de azi. Şi când cânta, gândeai că-s zece fluieraşi, nu unul. Se spunea că el cu mâinile lui sădise pomişorul, îl crescuse cu drag şi, când a fost numai bun, şi-a făcut din el un fluier minunat pe care-l ţinea tot timpul la brâu şi de care nu se despărţea nici în somn.
    Oamenii se întrebau oare din ce să fie fluierul uriaşului căci ei ştiau din vechime numai atâta:
              „fluieraş de soc, mult cântă cu foc; 
               fluieraş de fag, mult zice cu drag; 
               fluieraş de-alun, cântă ca nebun; 
               fluieraş de os, mult zice duios...” 
    Chibzuiră ei că trebuie să fie de fag fiindcă numai fagul ar fi fost pe măsura lui dar drept era că şi duioase, şi cu foc, şi cu dor.. şi cu mai ştiu eu ce, cântecele uriaşului îi vrăjeau. Şi se simţeau liniştiţi şi apăraţi când îl auzeau cântând, ştiindu-l acolo pe creste, gata să-i ajute la o nevoie. 
    Dar, ca oriunde-n lume şi aici era oameni cu minţi încâlcite. Uite-aşa, doi fraţi certaţi cu munca şi cu liniştea, Niţă şi Ghiţă, puseră gând rău unor pui de vultur. Voiau să-i fure şi să-i crească pentru vânat. Merseră ei deci la uriaş şi-l rugară să cânte din fluierul lui şi să-i adoarmă. Apoi să întindă mâna lui la cuib şi să ia puii de vultur.
    Stejar se supără foc. Le spuse băieţilor că nu va face o asemenea răutate. Mai întâi că vulturii sunt zăgani care se hrănesc numai cu stârvuri şi e păcat să-i omori. Apoi le spuse că e blestem şi că vor rămâne fără ochi dacă se apropie de pui.
    Flăcăii plecară ruşinaţi dar fără să uite de planul lor... Aşa că uneltiră ei să vină noaptea, să-i fure fluierul, să facă singuri treaba cea nemernică şi până dimineaţa să i-l pună la loc. Aşa şi începură. După un timp, veniră tiptil de nici dulăii turmei nu-i simţiră. Uriaşul avea somn greu şi nu simţi când i-au furat fluierul. Apoi băieţii merseră cu greu la culmea pe care se găsea cuibul vulturilor. Fluierul nu numai că era mare cât un copăcel dar şi greu pe măsură. La culmea cu pricina se împotmoliră căci era aşa de ascuţită iar coastele aşa de drepte, că nu ştiau cum să urce. Atunci s-au despărţit. Unul a luat-o la stânga, altul la dreapta, să înconjoare culmea, poate or da de-o cărăruie. Peste puţin timp se întâlniră fără să fi găsit un drum. Niţă şedea şi plângea. Se împiedicase de nişte rădăcini, căzuse peste fluier şi-l spărsese. Încercară să sufle cumva dar nu mai izbutiră nimic. Ruşinaţi, aruncară fluierul într-o râpă şi se întoarseră acasă trişti dar împăcaţi că păţania cu fluierul îi oprise să facă altele şi mai rele.
    În vremea asta se făcuse dimineaţă. Uriaşul se trezi şi duse mâna la brâu să scoată fluierul să-şi trezească prietenii din vale cu un cântec frumos. Dar fluierul, ia-l de unde nu-i. Îl căută peste tot neputându-şi închipui ce s-a întâmplat. Îşi chemă dulăii dar ei se uitau la el cu dragoste neştiind cum să-l ajute. Atunci, de mâhnire, uriaşul se aşeză pe pragul colibei gândind oare pe cine-o fi supărat el aşa de tare să-i răpească ce avea mai scump.. Mai mult îl durea răutatea celor ce-i făcuseră supărarea asta mare..  Şi lacrimi mari şi grele începură să i se prelingă. 
    Şi-a plâns atât de mult uriaşul, că din lacrimile lui uriaşe s-a făcut o cascadă mare iar în mugetul ei puternic se auzea parcă suspinul nemângâiatului uriaş.
    Oamenii din vale, nemaiauzind cântatul zile la rând au suit dealul să vadă ce e cu prietenul lor dar n-au mai găsit nici stâna, nici oile, nici uriaşul ci numai cascada care-şi repezea potopul de apă de sus, urlând şi aruncându-se mânioasă la vale.