Cică s-au prăbuşit odată norii cerului peste Valea Prahovei şi s-au pornit dealuri bătrâne de-au zăgăzuit gârlele. Şi s-a curmat drumul înspre ţară şi Ardeal, de nu mai aveau pe unde trece dincolo de munţi, ciobanii din Ţara Bârsei cu turmele lor.
    Dar ciobanul bârsan ştie că nu e singur pe lume şi că românii sunt mulţi ca frunza codrului. Cu glas de bucium cheamă în patru părţi ale cerului şi vin cei de-o limbă, şi vin, şi vin mereu...
    Şi atâţia veniră că, din zori de ziuă până la chindie, le-a fost de-ajuns să ridice câte-un pumn din malul zăgăzuit pe vale şi să-l arunce între Vârful cu Dor şi Jepi. Curăţit-au astfel toată Valea Prahovei şi apelor le-au aşternut pat nou cu prund şi nisip aurit.
    Apoi, pentru ca altădată să nu mai risipească ploile muntele de lut scos din Valea Prahovei, ciobanii grămădiră peste el codrii de lemn tăiat şi deteră foc lemnelor... şi se prefăcu lutul în stâncă. 
    Apoi, minunându-se de prefacerea lui îi spuseră.. Piatra Arsă.