Se spune că, în urmă cu mai bine de o viaţă de om, un cioban a rămas la Vârful cu Dor o iarnă întreagă dar nu din focul iubirii, cum ai crede, ci printr-o prinsoare cu baciul său - pe douăzeci de mioare - că poate să stea piept cu frigul şi viscolele locului..
    A stat el cum a stat toată iarna, într-o colibă pe care şi-o încropise în vârful muntelui. În primăvară, când a fost timpul să urce oile la deal, şi-a dat sufletul de un dor de piept care-l luase în timpul viscolului. Şi când ciobanii au sosit la el, l-au găsit mort şi l-au îngropat pe muchia muntelui.
    Acum, chiar alături cu poteca, pe drumul care leagă Vârful cu Dor cu Furnica, se poate vedea, culcată pe un aşternut de piatră o cruce, ce se zice că păzeşte mormântul ciobanului.