Trăia odată, demult, la poalele munţilor Bucegi, un flăcăiaş de părinţi săraci, cel mai mare între cei cinci fraţi, pe care nu-şi mai aducea nimeni aminte cum îl cheamă dar toţi îi spuneau Bujor; căci avea obrajii asemenea bujorilor. Crescuse vânjos, drept şi era tare bun la suflet. Cum baciul Calomfir, naşi-său îl îndrăgise tare, mai ales că el nu fusese dăruit cu copii, îl luă la stâna din vârful muntelui. Şi nu se ivi niciodată o împrejurare ca să-i pară rău de alegerea făcută. 
    Că tânărul păstor era fără pereche de harnic şi priceput ştia tot omul; nu trebuia să-i spui prea multe despre o treabă ce-i cereai să-ţi facă. La stână, la fel. Iar la isteţime întrecea tot satul. Baciul îl iubea ca pe copilul lui. Trecuseră ani de când era la stână şi Calomfir împreună cu nevastă-sa pregătise toate acareturile să le lase pe umerii lui Bujor, atâta-i era de drag. Un singur bai avea flăcăul: nu se atingea de carne de mila fără pereche ce avea pentru animale..
    Baciul încă-i spunea că ar fi bine a se deprinde cu toate. Să poată să taie şi-un miel de-a fi iarnă grea, să se întremeze, să poată răzbi. Că doar n-a mânca zăpadă cât e iarna de lungă şi e bine e ca omul să se înveţe cu de toate, că nu ştie niciodată ce-l aşteaptă.
    Bujor n-avu ce-i răspunde naşului său şi rămase pe gânduri. 
    În vremea asta, în vale erau multe fete frumoase dar niciuna n-o întrecea pe Brânduşa. Înaltă, zveltă, cu chipul ca de zână, ochi albaştri cum e cerul de primăvară şi părul bălai în două cozi groase.. s-o sorbi dintr-o-nghiţitură. Da´ era şi tare blândă fata, măcar că ştia cât e de frumoasă. Era dorită de mulţi flăcăi din sat dar ei îi plăceau numai doi şi nu putea alege între ei căci îi erau la fel de dragi. Şi Răduţ care se-ndeletnicea cu rotăria şi Bujor, ciobănaşul nostru. 
    De la o vreme nu era duminică să nu coboare şi Bujor la hora din sat, ferchezuit de mai mare dragu´.
    Nana Mitrana, nevasta baciului, îl tot necăjea şi-l cicălea în glumă spuindu-i că, nu cumva se osteneşte pentru Brânduşa ? Că tare se mai potrivesc.. Da-n sufletul ei simţea aşa un ghemotoc de neîmpăcare şi teamă pentru odorul ei pe care, credea ea, Brânduşa-l cam chinuie..
    Brânduşa tare se mai chinuia şi ea că nu se putea opri la unul din flăcăi. Se duse la vrăjitoarea satului, la baba Vişina, care le ştia pe toate; poate-i va spune ea o vorbă înţeleaptă. Baba Vişina, care aflase din sat care e păsul fetii, cum intră fata pe uşă o uimi când îi spuse că ştie de ce-i calcă pragul. Fata ridică ochii ei mari a mirare. Deh, era tânără, n-avea ştiinţă de vicleşugurile vrăjitoarei. Şi baba Vişina o încurcă şi mai tare când îi spuse să-l aleagă pe acela care-o iubeşte cel mai tare.. Brânduşa rămase şi mai nedumerită. Atunci baba o învăţă vicleşuguri să pună la încercare pe flăcăi. Neştiutoare, Brânduşa o întrebă pe babă dac-o fi bine să urmeze sfaturile dar vrăjitoarea o dăscăli pe fată cum ştia ea mai bine, aşa că fata plecă mulţumită. 
    La hora din duminica următoare, hop, Răduţ îi spuse că are de vorbit ceva cu ea... În toiul jocului hop şi Bujor îi spuse că ar avea să vorbească ceva cu ea. Amândoi flăcăii voiau să curme neliniştea şi s-o ceară, pesemne, de nevastă. Brânduşa gândi că acuma a fi clipa în care-o să-i pună la încercare. 
    Hora se termină şi fata se îndepărtă între cei doi flăcăi. Ajunseră sub o tisă umbroasă şi fiecare dintre flăcăi aştepta să înceapă celălalt. Până la urmă Bujor sparse neliniştea şi-o ceru de nevastă. Când îşi sfârşi vorba, Răduţ o ceru şi el cu vorbele lui. Brânduşa le spuse că-l va lua de bărbat pe acela care-o iubeşte mai tare. Băieţii rămaseră pe gânduri: oarecum poate ea să afle asta ? Atunci fata, care chibzuise la ce încercare să-i pună le spuse...
    Pe Răduţ îl trimise în cetatea de scaun să făurească, pentru ea, cea mai frumoasă caleaşcă cu patru roţi, împodobită şi încrustată aşa, ca să-i placă şi împăratului să se plimbe cu ea. Să înhame doi cai albi dar să nu se-ntoarcă mai devreme de o jumătate de an chiar dacă va termina munca mai degrabă. 
    Răduţ bodogăni nedumerit căci el nu ştia face decât roţi, spiţe, butuci.. Brânduşa râse şăgalnic şi-i spuse că tocmai asta e taina. Că va trebui să înveţe.
    Lui Bujor îi ceru să-şi stăpânească dorul.. Flăcăul rămase şi el nedumerit. Oare ce fel de dor va trebui să stăpânească ? Sunt felurile doruri şi d-or ce-ar fi, dorul te doare. Flăcăul o-ntrebă pe fată ce fel de dor îi cere. Brânduşa, la fel de şăgalnică, îi ceru să-şi stăpânească dorul de mioare. Când baciul Calomfir şi băciţa Mitrana vor coborâ cu oile peste iarnă, el să râmână-n vârf de munte singur, până-n primăvară. Iară când s-or topi zăpezile, ea-l va aştepta în vale.
    Bujor se întristă. La ce bun toate încercările astea ? Brânduşa spuse semeaţă că, poate-s toane d-ale fetelor. Că doar nu s-or speria dintr-atâta.. şi nu le-o fi teamă de muncă sau de singurătate.  
    Flăcăii numai atâta mai gândeau: la ce bun ?? Îşi dădură mâna cu prietenie şi se despărţiră. 
    Bujor ajunse acasă cătrănit peste poate. Mitrana îl văzu de cum trecu pragul şi nu-i dădu pace până nu-l descusu cum se pricepu mai bine, până când flăcăul îi spuse tot năduful. Atunci îl întrebă dacă n-a tras o-nvăţătură din asta iară fiul îi spuse că, ba bine că nu... Că toana asta a fetei îi arată că nu se iubeşte decât pe ea. Altfel cum ar putea să trimită doi flăcăi departe de ea spre chinuri neştiute ?! Şi nu numai că nu-l iubeşte dar că nici măcar nu-i pasă de el. 
    Calomfir ascultă toată tărăşenia înciudat că cineva îi chinuie copilul dar deh.. ce poate să facă părintele atunci când s-a-ncins jarul dragostei ?! Îl întrebă pe Bujor numai aşa, într-o doară, oare ce-a avea de gând să facă. Doar nu va sta cuc peste iarnă în vârf de munte de dragul unei zănatice. Dar sufletul lui se făcuse un ghem de îngrijorare. 
    Flăcăul îi răspunse că va râmâne peste iarnă pe munte din mândria lui de bărbat. Să-i arate că nu se teme de singurătate şi că e cruce de voinic. 
    Baciul îi spuse că el n-ar face asta decât pentru o femeie care-l iubeşte şi nu pentru una care-l chinuie.
    Bujor îi răspunse la toate:
    - Taică şi maică, vreau să răspund gândurilor nesăbuite ale fetei ăsteia zăpăcite, cu gândurile mele drepte şi curate. Că eu am desluşit dedesubtul gândurilor ei. Dar voi da răspunsul cuvenit, la timpul potrivit. 
.... 
    Se cam întristară cu toţii dar rămase aşa cum spusese Bujor. Numai că baciul Calomfir, măcar că nici vara nu se terminase încă, puse de pregăti cămara băiatului cu bunătăţi pentru iarnă: roţi de caşcaval şi unt, făină de grâu de cea mai bună, mălai de mei, o putină de brânză, patru burţi de pastramă... şi îl lăsă şi pe dulăul drag lui Bujor, pe Ursei, să-i ţină de urât. 
    În vremea asta, Răduţ rotarul şi-a strâns tot ce-i trebuia şi a plecat călare la cetatea de scaun să înveţe meşteşuguri. Ajuns acolo, a intrat ucenic la cel mai vestit meşter caretaş. Dintr-una-n alta, i-a povestit meşterului pricina care-l adusese acolo. Meşterul a prins a râde cu poftă iar Răduţ nu putu sta întristat ci râse de râsul moşului care nu contenea vorbele şi hohotele spunându-i că numai un om uşor la judecată se poate lua după tot ce-i trăzneşte prin minte unei muieri, oricât ar fi ea de frumoasă sau drăgăstoasă. Aşa că se puseră pe muncă. 
    Veni toamna. Baciul şi băciţa-şi luară turmele, încercară să-l mai abată pe Bujor de la hotărârea lui dar pace.. Nu-l putură clinti. Aşa că se pregătiră de drum să coboare oile la iernat. Îşi luară bun rămas de la flăcău şi porniră de vale. Încet-încet, talanga berbecului, behăitul oilor, vorbele bacilor se auzeau tot mai departe şi tot mai încet. Atunci şimţi flăcăul pentru întâia oară apăsarea puternică a singurătăţii şi îşi fluieră câinele. Zilele dar mai ales nopţile trecură tare greu. Nu fusese singur o clipă în viaţa lui să nu aibă cu cine schimba o vorbă iar acum era într-o tăcere ca de cimitir. Mai grăia ba cu dulăul, ba cu copacii şi păsările dar, cum nu primea niciun răspuns, i se părea că e aidoma unui biet om care şi-a pierdut minţile. Mai cânta din fluier, se mai juca cu Ursei care n-avea astâmpăr dar şi dulăul, când îşi vedea stăpânul căzut pe gânduri, se aşeza cuminte la picioarele flăcăului cu botul pe labe.
    Se aşternuse iarna.. Bujor zâmbi gândului că i-ar fi prins bine un pui de gaiţă pe care să-l înveţe să vorbească. Dar acu´ ia-l de unde nu-i. Într-o zi, plimbându-se pe-afară, Ursei începu să adulmece şi hămăi încet. Când se uită flăcăul, văzu un pui de căprioară zgribulit, privind cu ochii lui mari şi frumoşi, înlăcrimaţi. Îşi chemă dulăul să nu sară la puiuţ şi din trei paşi fu lângă el. Căpriorul era tare mic, nu ştia ce-i primejdia şi nu fugi ci-şi întinse botişorul la mâna pe care i-o întinsese Bujor. Era slăbuţ şi cu blăniţa întinată semn că se rătăcise de maică-sa de zile bune şi era înfometat. Bujor se sperie la gândul că n-avea să-i dea lapte şi nici frunze gândea că nu va mai găsi. Lăsă puiul în grija lui Ursei şi plecă să caute ceva frunze, măcar, să nu moară puiul. 
    Dar bucuria că familia lui crescuse ţinu puţin. În negura dimineţii, lângă gard se ivi mama puiului care se luase după miros şi urmele o aduseră până aici. Bujor scoase puiul afară îl sărută şi porni cu el către poartă. Căprioara îl simţi şi mugi scurt, ca o chemare. Puiul se smuci în braţe. Flăcăul îl lăsă jos şi, numaidecât, căprioara şi puiul ei se alăturară şi cu paşi sprinteni dispărură în codru. 
    Puiul îi răscolise dorul de mioarele lui, de părinţi, de Brânduşa. Dar, îşi spuse el, dacă fetei i-ar fi fost drag de el cu adevărat, n-ar fi lăsat-o inima să-l îndepărteze de ea şi să-l lase singur în vârf de munte o iarna-ntreagă. O simţea depărtându-se de sufletul lui, tot mai străină. Greu i-a mai fost flăcăului dar puterea tinereţii şi apriga lui voinţă l-au adus la izbândă.
    Într-un miez de noapte caldă, când îl năpădise un somn dulce cum nu mai avusese demult, l-a trezit din somn bubuitul puternic al tunetului şi, cum deschise ochii, văzu săgeţile fulgerelor brăzdând întunericul. Cum ştia din bătrâni că cel dintâi tunet ce-l auzi după sfârşitul iernii te vesteşte că primăvara a sosit, trase un chiot de bucurie.
    Puzderie de ghiocei acoperiră poiana din jurul colibei şi Bujor se bucura de căldura soarelui şi frumuseţea primăverii, când scâncetul lui Ursei îi atrase atenţia. Alergă cu inima zvâcnind de fericire... Era baciul Calomfir care, nemaiputând de dorul băiatului sui pe asin şi ţinu piept urcuşului chiar dacă erau încă moi cărările. 
    Schimbară bineţe, se întrebară de una, de alta şi până la urmă baciul îl iscodi dacă-l mai sfâşie dorul de Brânduşa. Bujor îi spuse că timpul şi urâtul singurătăţii îi domolise înflăcărarea pentru fată dar baciul nu-i dădu crezare. Când baciul îi spuse că are a-i spune veşti şi despre   Răduţ Caretaşul, Bujor se nelinişti. Gândea că s-or fi luat de soţi iară pe el l-au uitat în vârful muntelui şi, parcă, n-ar fi cinstit. Dar baciul începu să povestească..
    După ce a ajuns în ucenicie la cel mai iscusit meşter caretaş din cetatea de scaun, Răduţ a început să lucreze la caleaşca promisă Brânduşei şi ieşi o caleaşcă de mai mare frumuseţea. Trecând împăratul pe acolo, i-a plăcut caleaşca lui Răduţ şi a poftit să fie a lui. L-a întrebat pe flăcău cât cere pe ea dar Răduţ i-a spus că nu e de vânzare. Împăratul se mânie peste măsură, aproape să puie să-i taie capul lui Răduţ pentru neobrăzare. Dar Răduţ nu era prost deloc şi-i întoarse vorba împăratului că el a vrut să spuie ca nu e de vânzare ci e o cinste foarte mare pentru un caretaş ca el să o dăruiască împăratului. Împăratul se veseli. La auzul vorbelor meşteşugite ale lui Răduţ, vru să nu se lase mai prejos ci să-i răspundă tot prin vorbe meşteşugite, să vază până unde poate duce flăcăul vorba. Şi-i spuse că tot îl va dărui cu ceva pentru aşa o caleaşcă măiastră şi-l întrebă ce dorinţă are.
    Răduţ îi spuse că el vrea numai să înhame doi cai albi din herghelia împăratului la caleaşcă, să meargă până-n satul lui s-o arate părinţilor. Măria sa nu putea înţelege tainele băiatului şi, de teamă să nu vatăme caleaşca, îi spuse lui Răduţ că el poate da poruncă să-i fie aduşi părinţii la cetate. Răduţ însă spuse că, de fapt, el vrea s-o vadă tot satul ca părinţii lui să se poată mândri de lucrul fiului lor. Neavând încotro, împăratul încuviinţă.
    Dar să vezi pocinog, că în drumul spre satul lui, în sufletul lui Răduţ se petrecu o schimbare sau, poate, schimbarea se petrecuse în timpul acela care l-a despărţit de Brânduşa.. A-nceput să simtă că nici nu mai ştie cum arată fata si nici dor nu-i mai e de ea. Gândea flăcăul acum că Brânduşa nu simţea niciun firicel de dragoste pentru el dacă l-a-ndemnat să plece aşa departe şi pentru aşa multă vreme. 
    Când l-a întrebat Brânduşa cu mândrie cum dovedeşte că i-a plăcut împăratului caleaşca, Răduţ îi răspunse în răspăr că, oare nu vede că sunt cai împărăteşti şi caleaşca e mănată de vizitiul împărăţiei şi nu de el; căci nu mai e caleaşca lui ci a împăratului. Brânduşa îl întrebă obidită adică, cum ? Nu e caleaşca ei ? Iar Răduţu îi răspunse pe măsură:
    - Precum auzişi ! Iar eu mă-ntorc în cetate şi te las cu bine. M-am tămăduit de fete ce nu-şi mai încap în piele de mândrie şi deşertăciune !
    Aşa că Răduţ se sui în caleaşcă şi plecă pentru totdeauna din satul acela. 
........
    Bujor rămase înmărmurit. Deci potrivnicul lui se lăsase păgubaş. Rămăsese singur cu frumoasa Brânduşa.. ciudată întâmplare. Îl pofti pe taică-său în casă să îmbuce câte ceva şi să mai sporovăiască. Când intrară în casă şi scoaseră căciulile, baciul Calomfir se-ncruntă şi scoase un strigăt de adâncă spaimă:
    - Ce e cu tine, dragul tatii ? Ce ţi s-a întâmplat ? Te-am lăsat cu părul tău negru ca pana corbului şi acum eşti cărunt ?! 
........
    După două zile baciul se pregătea să coboare în sat, să-şi ia nevasta şi turmele şi să vină degrabă înapoi căci păşunea era numai bună. Dar nu voia să coboare singur ci voi să-l ia şi pe flăcău cu el căci Brânduşa-i dăduse ghes să urce. Numai că Bujor nu se dădea dus tocmai acum când vremea era mai frumoasă şi mioarele stăteau să vină. Calomfir îi tot dădea zor să se pregătească dar el nimica ! Îi spuse tatălui că nu va coborî pentru nicio Brânduşă şi că, dacă-i e dor, să urce ea la el. 
    Când auzi talăngile de la gâtul mioarelui lui, Bujor trase un chiot de bucurie. Numai că, odată cu ele şi cu părinţii lui, se ivi şi Brânduşa. Îşi dădură bineţe, schimbară două vorbe iar flăcăul îi spuse că el nu mai e acela pe care l-a uitat în vârf de munte. 
    Fata îl mângâie că şi aşa, cu părul cărunt, e tot frumos şi la fel de bun. Numai că flăcăul îi spuse că părul acela nu s-a schimbat aşa, singur, fără pricină. Ci că şi-a dat seama că ea n-are pentru el niciun licăr de dragoste ci numai mândrie şi deşertăciune. Şi-i mai spuse:
    - Frumoasă eşti, Brânduşo ca o zână dar nu frumuseţea e totul pe lumea asta ci bunătatea şi hărnicia; că omul înţelept nu întreabă de casa frumoasei ci de a vrednicului. Iar frumuseţea se trece, pe când bunătatea se păstrează cât ţine viaţa !
    Fata a văzut că mândria şi nesăbuinţa ei au îndepărtat doi feciori pe cinste. S-a întors în sat şi s-a măritat cu un ăla, acolo, pe care, dacă i-ar fi spus cineva că are să-l ia de bărbat, i-ar fi râs în nas. Asta le-a dat de gândit şi altor fete...
    Bujor şi-a văzut de mioarele şi de munca lui iar oamenii din sat, după ce au văzut chinurile prin care a trecut flăcăul, şi cum părul lui, după o iarnă de singurătate în vârf de munte a încărunţit precum zăpada de pe crestele munţilor, i-au spus vârfului aceluia „Vârful cu dor”.