Într-o bătălie cu turcii, odată, Ştefan cel Mare se dă bătut mai mult de mulţimea lor decât de meşteşugul păgânilor la arme. Şi, cu mare băgare de seamă, îşi risipeşte mica lui oştire prin codrii din susul Cetăţii Sucevei.
    Lasă Ştefan căpitani şi hatmani la margine de pădure iar el s-afundă tot mai adânc spre munţii cei înalţi să caute încă viteji, să înmulţească oştirea. Adună domnul oaste câtă adună, da´ nu era destulă şi nu ştia cum şi ce să facă să-i biruie cât mai degrabă pe păgâni, să-i alunge cu prădăciunile şi ticăloşiile lor..
    Şi cum sta cu capul plecat şi îngândurat într-un crâng pe malul apei, iaca trece un sihastru şi-l întreabă de ce stă acolo supărat.
    - Cum n-oi sta, sfinţia ta, zice Vodă Ştefan, dacă păgânii pradă şi chefuiesc în Suceavă, iară eu n-am oaste destulă să-i frâng ?
    - Hai cu mine, zise sihastrul, că-ţi adun eu oaste.
    Pornesc ei amândoi în sus pe apa Humorului până-n vârful obcinii şi, de-acolea, tot pe creastă, merg într-un suflet până tocmai la Putna.
    - Da, ce drum îi aista, sfinţia ta ? întreabă Ştefan, într-o vreme când vede că sihastrul fluieră din frunză, iar dinspre văi urcă spre creastă voinici tot unul şi unul.
    - Drumul Haiducilor, măria ta, spuse sihastrul.
    - Da´ cum aşa ? face Ştefan mirat. Drum ascuns pe creastă ?
    - Pă creastă, măria ta, pă creastă, răspunde sihastrul; că pe jos murmură izvoarele şi nu se desluşeşte îmblătura streină...
    Şi pe Drumul Haiducilor, de la Humor la Putna, s-au strâns flăcăi de-un pâlc de oaste. Iar de la Putna la Straja, prin Vicove şi prin Frătăuţi, alte câteva pâlcuri; încât la Suceava i-au prins pe turci pe din două părţi şi i-au bătut ca pe nişte snopi de ovăz.
    Numa´ colb a rămas în urma lor...