Cine nu cunoaşte priporul ce se ridică din frumoasa baltă a Colacului spre podişurile Tichirişului şi care poartă numele de Priporul Mândrei ?! Îl ştiu până şi copiii, că pe aici trec toţi vrâncenii când se cobor spre partea şesului. E un pripor fără multe cotituri şi cam greu de urcat, aşa că cei cu căruţele încărcate trebuie să se dea pe jos iar în vremuri ploioase, când se face mâzgoare sau noroi, să pună umărul la leucă şi, încordându-şi puterile, să dea ajutor cailor din jug, pentru ca să poată urca mai lesne.
    În vremi de demult, vânturi grele s-au abătut asupra ţării noastre, căci păgânitatea, năvălind ca puhoaie de cu primăvara, începuseră să prade şi să pustiască – tot ca puhoaiele – avutul ţărişoarei nostre, fără pic de milă. Până şi-n fundăturile Vrancei pătrunseseră, nimic nu le scăpa. Doamne, Doamne ce soartă au avut străbunii noştri şi câte schingiuiri şi omoruri se mai făptuiau pe atunci.. 
    Că păgânii erau răi din cale-afară şi moşii noştri duceau o viaţă mai grea decât a boilor de la jug. Era de-ajuns să nu le fi dat ce-ţi cereau sau să te fi bănuit că-l priveşti cu duşmanie, că, pe loc, din om devenea fiară turbată şi, repezindu-se în chip sălbatic, te înjunghia cu iataganul fără nici o judecată.
    Se povesteşte că un biet moşneag dintr-un sat a fost omorât de un turc numai din pricină că bătrânul nu s-a priceput să-i dea la vreme un cărbune din vatră, ca să-şi aprindă luleaua. De aceea unii, de teama duşmanilor, fugeau cu lunile prin munţi lăsându-şi avutul în voia soartei şi în mâna păgânilor cari le luau tot iar când se întorceau, bieţii, nu mai găseau nimic iar locul era pârjolit. 
    Nevestele tinere şi fetele nu se arătau deloc, ascunzându-se de frică prin fundăturile pădurilor..Dar câte nenorociri nu se întâmplau.. că păgânii se îmbătau, necinstindu-le chiar în faţa părinţilor care se uitau neputincioşi la sălbăticiile astea. Amarnic trăiau românii în vremile acelea. 
    Tot pe atunci trăia pe lângă pârâul Colăcel, într-un bordei învelit cu paie, o văduvă săracă şi gârbovită de ani. Avea numai un odor de fată, singura-i odraslă, toiag de reazăm la bătrâneţe şi cu care se deprinsese să-ndure în linişte şi voia şi nevoia. Frumoasă era Ileana, fata văduvei, frumoasă şi ademenitoare ca amurgul serilor de primăvară, ba încă, mai ademenitoare ca ele. Avea doi ochi ca doi luceferi care te străpungeau drept în inimă când te priveau în faţă. Făptură aleasă, cu chip de zână, mândră ca-n poveşti,.. împrăştia în jur oftări duioase din partea flăcăilor dar şi din partea bătrânilor cari, când o vedeau, fugeau cu gândul la tinereţile lor. Din pricina frumuseţii ei, lumea-n sat nu-i mai spunea pe nume ci îi spuneau Mândra, Mândra babei Păunoaie. 
    Şi Mândra i-a rămas numele.
    De cum au intrat turcii în sat, bătrâna şi-a trimis copila împreună cu alte fete în pădurea de pe culme, ca să nu puie păgânii mâna pe ele. I-a venit greu bătrânei să se despartă de singurul ajutor dar cinstea fetei era mai scumpă pe atunci decât viaţa. Hărnicia şi cinstea unei fete sărace întrecea oricâtă bogăţie a altora mai uşuratice. 
    Departe de casă şi de mila bătrânei mame care avea zilele numărate, Mândra avea sufletul greu, ca de plumb. Hoinărea cu vecinele ei toată ziua de ici – colo prin pădure tot mai sus şi mai adânc, fugind din calea turcilor care scormoneau peste tot cătând comori ascunse. Numai seara se aciuiau pe lângă o stână păzită de un uncheş neputincios, să îmbuce o bucată de caş şi o strachină de smântână, să se întremeze şi apoi să hodinească apărate de cer, de câni, de moşneag şi de noroc..
    Singură văduva Păuna ştia de ascunzătoarea fetelor şi, din când în când, pornea cu noaptea-n cap sus pe deal să-şi mai vadă odrasla că o frigeau rărunchii de dorul ei, şi să le mai aducă de-ale gurii că fetele nu puteau vieţui altminteri. La coborâre, baba avea grijă să-şi umple spinarea gârbovită cu vreascuri uscate ca să nu dea de bănuit oarecui. 
    De-atâta inimă rea şi jelit, bătrâna se îmbolnăvi şi boala o ţintui la pat. Doar o vecină mai inimoasă mai da roată pe la ea, ba dându-i o cofă cu apă, ba un boţ de mămăligă, ba să-i bage ceva vreascuri în sobă. 
    În Colacu, la fel ca oriunde, soldaţii scormoneau în toate părţile după băutură ţinând-o zi şi noapte în petreceri dezmăţate.
    Mândra Păunei, când a văzut că nu mai vine măicuţa după obicei, o podidiră gândurile negre.  Fetele de lângă ea o îmbărbătau dar Mândra simţea că ceva nu e la locul lui.. şi plângea, plângea de te apuca plânsul de jarul ei.. fetele se puseră şi ele pe plâns şi numai o jale era pe ele.  
    Văzându-le cuprinse de disperare şi amărăciune, moşul de la stână încercă să le domolească zicându-le că geaba îşi ostoiesc ochii şi sufletele până nu au o veste din sat.. Cu greu fetele se liniştiră şi adormiră în noaptea aceea.
    A doua zi, sosind la stână o femeie din sat, aduse vestea că baba Păuna zace bolnavă la pat. Cum auzi una ca asta, Mândra sări ca arsă şi se hotărâ să plece în sat, fie ce-a fi.. În zadar o sfătuiau celelalte fete, în zadar o povăţui moşul.. Mândra o luă la fugă sprintenă ca o căprioară, bucuroasă că-şi va ajuta măicuţa.
    Soarele se ducea la culcare când Mândra încă mai cobora coasta dealului Răcoreanu iar când umbra serii acoperi văile, fata trecu apa Putnei şi o luă spre sat. Întreaga fire era cuprinsă de o tăcere adâncă; numai apa Putnei şopotea încetişor. Mândra păşea cu grijă, cu ochii în toate părţile, de teamă să n-o zărească cineva. Dar nu merse douăzeci de paşi şi se pomeni faţă-n faţă cu o pocitanie de păgân urâcios şi negru ca smoala. După mers părea beat turtă dar, cum zări mândreţea de fată se îndreptă spre ea cu braţele desfăcute s-o prinză, bălmăjind vorbe în limba lui.. De spaimă fata o luă la fugă dar turcul după ea.. Cu toată oboseala, fata fugi cât o ţinu firea şi ajunse la deal. Când văzu că turcul e pe urmele ei şi că nu-i chip să scape, i se făcu roşu în faţa ochilor şi, de spaimă şi furie se năpusti asupra păgânului trântindu-l într-o colină. Apoi, prinzând curaj, se repezi cu furie, îi smuci iataganul şi i-l înfipse adânc în inimă. Speriată de fapta ei voi să fugă, să se ascundă dar tăişul unui iatagan îi scurtă zilele. Din spate, doi turci văzuseră tot ce se întâmplase şi-şi răzbunaseră seamănul.
    Aşa a murit Mândra Păunoaiei, fată vrednică şi curajoasă, pentru a-şi apăra cinstea. A doua zi vestea se lăţi ca fulgerul, lumea venind să privească pe furiş la Mândruţa lor.. şi pe turcul răpus cu iataganul cu care omorâse mulţi români nevinovaţi.
    De atunci, priporului i s-a spus Priporul Mândrei, spre aducere-aminte.