La Cheia, era într-o vreme un balaur mare, mare, cu patru limbi de foc cu care şuiera de înfiora văzduhul şi se uscau pădurile de dogoare şi care făcea multe stricăciuni printre oameni şi vite. Balaurul ăsta sta la o fântână dintr-o minunată poieniţă şi era ursită toată casa să-i aducă în fiece zi un copil, să-l mănânce. Şi i-au adus oamenii – ce i-or fi dus şi câţi i-or fi dus -  până a venit rândul să fie dusă la moarte şi o fetişcană de împărat.
    Ce era să facă ? S-a dus şi fata asta la fântână, că vezi dumneata, nici taică-său, cât era de împărat, nu se putea împotrivi balaurului. Pe când sta ea acolo, aşteptând să fie înghiţită, iată că trece pe drum un vânător tânăr. Cum o vede, se şi opreşte, minunându-se de frumuseţea ei. Flăcăul era tocmai vestitul Novac...
    - Ce cauţi aici, premenită, dichisită ?
    - Uite, sunt ursită să mă mănânce balaurul din fântână.
    - Ia taci, fetică ! Mai bine dă-te colea, alături cu fântâna şi uită-te într-alt cap; să-mi odihnesc o leacă oasele. Când l-oi vedea ieşind să mă deştepţi.. şi flăcăul a adormit cu capul în poala fetei iar ea a-nceput să-i caute în cap..
    Nu trecu însă mult, că sosise vremea să-şi înghită şarpele prada. Şi-atunci, închină-te moşule ! Odată iese balaurul cu gura căscată şi se năpusteşte spre fată, s-o înghită, şi mai multe nu !
    Ea, săraca, ce să facă ? De groază i-au pierit minţile şi nimic n-a mai putut grăi. Doar i-au picat trei lacrimi din ochi pe faţa lui Novac, aşa de fierbinţi, că odată a sărit voinicul, ca ars. 
    Când a văzut cu cine are de-a face, a tras repede căciula în care avea trei săgeţi, le-a luat şi le-a azvârlit cu putere în limbile balaurului, de i le-a omorât. Balaurului îi rămăsese numa´ o limbă vie dar flăcăul cugeta cum să facă să scape de tot de el...Luă un ac din capul fetei şi – el ştie cum o fi făcut – a înţepat şi limba aceea de i-a luat şuieratul; căci în limbile acelea stătea sufletul lui.
    Bucuroşi şi gata să pornească fiecare pe drumul său, fecioara de împărat l-a rugat să primească în dar, drept mulţumire pentru că i-a scăpat viaţa, un inel. 
    Uitasem să vă spun că, pe timpul cât fata îşi aştepta soarta lângă fântâna blestemată, împăratul şi împărăteasa îşi smulgeau părul din cap de durere şi jurau să dea fata de nevastă aceluia care o va scăpa de la moarte.
    Un şătrar pe care-l aduseseră drumurile pe lângă fântână, cum a văzut balaurul mort, i-a tăiat capul şi l-a băgat în traistă. Apoi s-a tăvălit prin sânge, căci, gândea el, cine ştie ce-o fi cu fierătania asta şi cine ştie cum poate face rost de un ban la palatul care se vedea în vale... Când a ajuns acolo, vestitorii tocmai anunţau că împăratul va da de nevastă frumoasa fată, aceluia care-o va scăpa cu viaţă.
    - Împărate, să-mi dai fata, că eu ţi-am scăpat-o de moarte ! spuse şătrarul.
    - Cu ce dovedeşti ? întrebă împăratul.
    - Apoi nu vezi ce e pe mine ? Uite şi capul balaurului !
    Când vede aşa, măria-sa mai mai să-l creadă; iară vorba dată era datorie.. Noroc încă că sosise şi Novac la palat iar în urma lui, cu braţele pline de flori din poiană, venea şi fata împăratului care zise:
    - Să arate inelul !
    - Păi nu-l am... zise şătrarul.
    - Dacă tu nu-l ai, voinicul ăsta-l are ! grăi aspru împăratul, care pricepuse totul, zărind inelul fetei sale strălucind pe degetul mic al voinicului.
    Şi împăratul i-a dat fata lui Novac, pe care l-a făcut împărat în locul lui, iar mincinosului i-a tăiat capul.
... Odată ajuns împărat, de bucurie şi spre ţinere minte că s-a luptat cu balaurul şi l-a învins, Novac a pus mâna pe sabie şi a tras prin toată ţara brazda care acum se cheamă „brazda lui Novac”.