Mai demult, în zona Cărpinişului, dincolo de vale, în locul care se chema Curechi, unde-şi pasc cărpinişenii vitele, era un lac adânc şi cu apă limpede ca cristalul.
    Pe vremea aceea, în Cărpiniş trăiau doi oameni bătrâni: Stan şi Reveca. Cei doi aveau un fecior, ca de 19 ani, frumos... nevoie mare.
    Lisandru, că aşa-l chema pe Fecior, mergea cu vitele la păşune şi în toată ziua trecea pe lângă lac. Îşi adăpa boii la amiază, se oglindea şi el în apă, îşi aranja pletele negre ca pana corbului care ieşeau de sub căciula care-i acoperea gâtul alb... Apoi trecea boii pe muchea cealaltă, să zacă. Boii, sătui, gemeau şi rumegau iar el se aşeza la umbră de mesteacăn şi cânta din fluier.
    Cică lângă lacul acela sălăşuia o zână frumoasă dar nu se prea arăta oamenilor. Văzându-l azi, văzându-l mâine, zâna îl îndrăgi şi-şi puse gândul să-l răpească. Odată, când şedea Lisandru pe muche, de amiază, îl apucă somnul. Îşi puse ţundra sub cap, se întinse pe iarbă sub mesteacănul lui, şi adormi. Nu se auzeau decât ticăitul clopotului de la boi şi cântecul cucului. Când era mai adâncit în somn, zâna ieşi din lac, se aşeză la capul lui, îl privi, apoi se aplecă să-l sărute şi părul ei inelat alunecă uşor pe faţa lui Lisandru.
    Flăcăul tresări, strânse în mână o şuviţă de păr iar zâna, iute ca gândul, fugi şi se scufundă în lac. Băiatul se frecă la ochi şi trezindu-se i se părea c-a visat; dar şuviţa de păr îl încredinţă că n-a fost numa´ vis ci cu adevărat... Păstră însă taina pentru sine.. 
    A doua zi, tot pe vremea aceea, soarele dogorea ca un cuptor. Şi cucul amuţise. Zâna trimise un vânt călduţ, molatec şi lin, ca să-l adoarmă. Lisandru simţi că-l năpădeşte iară somnul.. Se aşeză tot în locul de ieri dar, bănuitor, îşi puse cu grijă în sarica de sub cap un ac, cu vârful în sus. Când se aplecă zâna şi-i atinse obrazul, simţi o înţepătură sub cap şi, trezindu-se, o văzu şi se repezi după ea. Zâna însă, iute ca gândul, se cufundă în lac. Când ajunse Lisandru la marginea lacului, iată că ieşi din apă un castel împodobit cu trandafiri urcători iar în pragul ei stătea zâna înconjurată de fete frumoase. Lui Lisandru i s-a urcat sângele în obraz. Nu mai văzuse o aşa frumuseţe. Vrăjit de privelişte, flăcăul zise:
    - Zână frumoasă, du-mă şi pe mine în castelul tău !
    Zâna, şireată, îl luă de mână şi, trecându-l peste pragul uşii, cufundă în apă castelul cu el cu tot..
    Reveca tot aştepta dar Lisandru nu se mai întoarse acasă. A doua zi plecă femeia cu toiagul în mână, trecând dealuri şi pâraie, ca să-şi găsească feciorul. Întâlni un cal păşunând pe-o vale şi-l întrebă plângând dacă nu i-a văzut copilul.. Calul clătină din cap şi păscu mai departe. Merse bătrâna ce merse şi întâlni o păsărică pe creanga unei tufe. O întrebă şi pe ea dacă l-a văzut pe Lisandru.. Păsărica îi spuse că l-a văzut dormind colea, pe muchea cea de deasupra lacului.. Femeia se grăbi şi ajunse la amiază pe muche. Prin tufişurile din apropiere fluierau sturzii şi mierlele.  Boii zăceau şi rumegau sătui..
    - Paicule şi Fiscule - întrebă femeia pe cei doi boi – unde mi-aţi lăsat feciorul ?
    Fiscul îi spuse atunci că Lisandru a dormit aici, sub mesteacăn dar a venit zâna lacului şi l-a tras în apă... Baba dădu fuga la lac şi, când ajunse, în faţa ei sări o broască mare care se holba la ea... O întrebă şi pe broască dacă i-a văzut feciorul iar aceasta, fără să stea pe gânduri, îi spuse că feciorul ei e în lac..
    Atunci, nenorocită, fără singurul ei ajutor la bătrâneţe, baba se puse pe jelit, rugând zâna să-i dea feciorul înapoi.. dar, în zadar, căci zâna nu-şi făcea milă de biata babă.. Când a văzut bătrâna cât de nemiloasă e zâna, a început să-şi rupă părul din cap blestemând:
    - Dare-ar Dumnezeu să dea ca nimic să se aleagă din balta ta ! Apa să-ţi sece până-ntr-un strop şi prăpastie seacă să se aleagă de împărăţia ta. Nici picior de om, nici glas de pasăre şi nici pântece de şarpe să nu mai străbată în întunericul prăpastiei..
    Abia plecă baba şi lacul s-a prefăcut numaidecât într-o râpă mare şi urâtă.
    Azi, de departe încă, vezi o râpă albă, văroasă şi urâtă ca o rană deschisă în pământ, în locul lacului, iar muchiei de lângă ea îi zice Muchea Lacului.