Muierea era din Olcea şi lăcata i-o pus-o pă gură Matei, lotru, mai acu o sută dă ani. 
    Matei era din Botfei şi avea un văr bun în Dumbrăviţa, şchiop, care l-o vândut la urmă şi l-o dat gata. Şi Matei ăsta stătea mai mult pân pădurile Ursadului şi Cărăsăului, da şi încolo cătă Moneasa şi până la Beliu şi la Mocirla...
    Cu oamenii dă rând n-avea nimica Matei, că nu era om rău şi nici prost; numa când îşi ieşea din fire era sălbatic dă mânios.
    De ce să fi avut el ceva cu oamenii bătuţi dă nevoile lor, vai dă ei ! Abia-şi duceau zilele ţinând câte-o capră, cinci-zece oiţe, câte o scârtoagă dă vacă, care nici nu le putea umple pântecele pruncilor lor cu lingura dă lapte ce-l da.
    Matei n-avea treabă cu ei, treabă avea cu lacomii şi cu nesătuii şi îmbuibaţii; cu ăştia avea el ce avea. 
    No, şi vă spui cum o ajuns olceniţa cu lăcata pă gură.
    La asta i-o murit bărbatu că avea hăptică – din săptămâna albă, din cârnileagă; o tăt tuşit sânje tăt postu-mare. O băut el chisăliţă dă tărâţe, o băut lapte dă capră dar boala era tot mai grea şi, prin luna lui mai, aliluia doamne, şi-o pus brâncile pă piept şi-o închis ochii.
    Nevasta lui s-o aflat la trei zile văduvă cu cinci prunci sărăcoi la care nu mai avea ce să le deie nimica afară dă mălăieş gol. Neamurile şi megieşii or pus mână dă la mână şi i-or strâns câţiva zloţi buni ca s-o poată scoate la capăt cu sărăcoii ei.
    Cu banii pe care-i avea, doi vecini şi cu văduva asta s-or dus la târgu Binşului să-i cumpere o văcuţă cu lapte. Târgu la Binş să ţine joia şi ca s-ajungă pă jos, dă la Olcea trebuie să meri dă miercurea, înnoptezi în Pietrani şi dimineaţa meri mai dăparte.
    Aşe or făcut şi cei tri. O luat-o dă miercurea păn păduri, drept la Şoimi. Mergând ei aşa pă calea dă picior, unu după altu, în dreptu Albului, care are casa la poalele pădurii, le iese-n cale un om, nici tânăr, nici bătrân, aşa, în floarea vieţii. După ce-şi deteră bineţe cumu-i obiceiu la români, omu îi întreabă că unde să duc. Unu dântre bărbaţi îi zâsă că să duc să cumpere văduvii care era cu ei, o moaţă dă lapte, că o rămas cu cinci sărăcoi, să aibă la ei o lingură dă lapte.
    - Bun gând aveţi, zisă omu cel străin, da bani aveţi ?
    - Avem cum nu, c-am adunat de la cine o vrut s-o ajute şi socotim că ne-a ajunge, dac-om nimeri o vacă pe măsura jebului nost´.
    - Dar dacă vi-i ie Matei ? adaosă omu.
    Atâta i-o trebuit muierii şi-i începu a-i umbla gura ca la puşcă; cu sudălmi şi cu blăsteme pă capu lu Matei, care nu dă pace oaminilor să trăiască. Străinu, care nu era altu dăcât Matei, înghiţi în săc şi să dăspărţiră în sudălmile muierii.
    A doua zi până la ujină, olcenii să întorceau dă la târg c-o văcuţă dă lapte. La locu dă ieri, îi aştepta iarăşi Matei.
    - Văd că veniţi cu vacă; cât aţi dat pă ea ? îi întrebă lotru.
    - O sută douăzăci dă băncuţe am dat, după cum or fost şi banii.
    - Bine c-aţi avut noroc ! Că dacă vă ieşea a lu Matei în cale... 
    Dar n-apucă să gate vorbele că femeia începe iar să-l suduie cum îi vini la gură. Văzând-o aşa otrăvită, Matei fluieră în deget şi în clipa aia, de după un desiş dă carpeni dă lângă Părăuţa Plopilor să şi iviră doi hăidăi dă feciori.
    - Puneţi-i lacăt la gură, că prea meliţă multe sudălmi ! zise Matei.
    Atunci, unu din feciori îi prinse brâncile pă la spate şi în timp ce-o ţinea ca-n cleşte, celălalt îi strungi buzele cu vârfu cuţâtului şi-i închisă gura cu lăcata.
    - Eu îs Matei, măi oameni, spusă el celor doi, încremeniţi lângă vacă. Matei nu ie dă la amărâţi, cum meliţă proasta asta dă muiere, ci le dă. Iaca, luaţi dă la mine banii daţi pă vacă şi spuneţi pruncilor că vaca le-o trimite lotru pă care l-o blestemat maica lor, iar tu spune la cele ca tine să-şi puie singure lacătă la gură înainte de-a vorbi, ca să nu păţască ce-ai păţât tu. 
    Aşe să dăspărţiră, ducându-se fieşcare la ale lui.