Petru Muşat a fost fiul lui Ştefan şi nepotul lui Bogdan, zis Muşat, după mama sa, doamna Muşata-Margareta. Biserica din Mirăuţi, unde-şi are portretul de ctitor, ni-l arată înalt, subţire, în veşmânt lung, purtând coroană asemănătoare aceleia a lui Mircea cel Bătrân, ţinând biserica într-o mână şi având în faţa sa un fecior.
    A venit la domnie când Ludovic cel Mare din Casa de Anjou stăpânea Ungaria şi Polonia, vecine cu ţara Moldovei, iar la răsărit era marele ducat al Lituaniei, sub stăpânirea marelui duce Olgierd, care înfrânsese puterea tătarilor la „apele albastre", luând apoi în stăpânire şi Podolia, unde a pus ca duci pe nepoţii lui, fraţii Koriatovici, la cetatea Cameniţei.
    În timpul acestei domnii, Petru Muşat a mutat capitala Moldovei la Suceava, înălţând atât curtea domnească de la Suceava cât şi cetatea. 
Schimbându-se cu vremea felul de luptă, Alexandru cel Bun a schimbat întăririle mărind cetatea, adăugând noi bolţi, acoperind cu piatră atât podişul din faţă cât şi părţile lăturalnice. Mai târziu, Ştefan cel Mare adaugă al doilea brâu de ziduri cu turnuri rotunde de apărare, întărindu-le şi pe cele vechi. Tot el lărgeşte şanţul împrejmuitor folosind pentru trecere un pod mobil.
    În acea vreme cetatea avea în interior o locuinţă din două caturi cu un balcon. Sus se afla bisericuţa, iar pe latura de răsărit curtea domnească şi tezaurul Moldovei. Pereţii încăperilor şi sobele erau acoperite de teracote verzi şi galbene. Dedesubt se aflau locuinţe pentru strajă, depozite de arme, hrană şi puţul de apă. Sub pământ, temniţa. Locuinţele meşteşugarilor şi slujitorilor, cuptoarele de ars varul, conductele de apă ale cetăţii erau pe podişul dinspre soare-răsare. Peste şi toate priveghia turnul cel mare, Neboisa.
    Cetate vestită a Moldovei, în care fiecare piatră a fost martora atâtor întâmplări şi atâtor legende...
    În noaptea cu lună pietrele vorbesc. Vechea tainiţă îmi aminteşte de Iuri Koriatovici, nepotul ducelui Olgierd al Lituaniei, acel cavaler rătăcitor ce pare-se că ţintise domnia Moldovei.
    Erau doi fraţi în cetatea Cameniţei: văzuţi unul lângă altul, îmbrăcaţi în aceleaşi cămăşi de zale, cu spadele lungi şi grele atârnate de coapse, cu pletele ca frunza toamnei unduind lin pe grumazele voinice, ai fi zis că-s una la chip şi la cuget. Dar nu era aşa. Ori că cetatea Cameniţei era prea mică pentru amândoi, ori că ţinutul Podoliei nu îngăduia doi stăpîni. Atunci Iuri, însoţit de o ceată de oşteni, a pornit spre Moldova, a ajuns mai întâi la tîrgul Siret, apoi s-a oprit la Suceava, unde Iuri şi-a pierdut urma pentru totdeauna. Pentru un frate iubit se răscoleşte pământ şi cer. Dar stăpânitorul Cameniţei nu a înfăptuit nimic pentru a-l afla. O fi fost Iuri trubadur, plecat pe cale de vise pentru a cerceta alte ţinuturi ? Ori războinic fără astâmpăr în căutare de noi fapte de vitejie ?
    Plecase el cu ceata lui, precum Bogdan Vodă în căutarea unei libertăţi şi a unei ţări noi ? Nu se ştie. Pietrele stau mute sub lumina pală a lunii, palide şi ele ca nişte chipuri pietrite de veacuri şi poate cu greul lor apasă peste pulberea unor oase străine ce şi-au aflat sfârşit năprasnic în această ţară a Moldovei.
    A plâns şi l-a aşteptat vreo fecioară cu ochi dornici, priveghind din înaltul turnurilor zarea drumului pe care atâţia tineri veneau, numai cel dorit, nu. S-a frământat o mamă în Lituania, aşteptând călăreţ cu veşti de la feciorii aşezaţi în slujbă la cetatea Cameniţei ? S-au bucurat numai sfetnicii de taină ai fratelui cel mare, ce-l îndrumaseră pe acest drum, pentru el fără întoarcere, de a fi rămas cu un singur cârmuitor, căci ce văd patru ochi nu pot vedea întotdeauna doi. Iuri, dacă nu-şi aflase aici supuşi şi tron, şi-a găsit liniştea sub pământul moldovean şi astfel toate trec şi se petrec în acele depărtate vremi, când de-abia erau cât degetul copacii ce azi numără sute de ani, iar oamenii erau aspri ca vântul ce biciuie crestele Rarăului, şi se voiau liberi cum era apa Bistriţei.
    Nicio piatră de mormânt nu arată unde-şi are lăcaşul, aşa cum adeseori e soarta celor ce se răzleţesc departe de ţara lor şi, dacă n-ar fi hrisoavele îngălbenite, totul s-ar pierde ca şi cum n-ar fi fost niciodată.
    Tainiţa cetăţii Suceava, dacă ar avea glas, ne-ar spune câte îndrăzneli nechibzuite s-au topit în gropniţa-i întunecată. Dar uşa de stejar acum e prăbuşită, porţile mari au dispărut, unele ziduri s-au prăbuşit, apa şanţului nu mai există şi stafiile trecutului s-au făcut una cu timpul ce s-a scurs.