O zi cenuşie sub zborul norilor cu forme ciudate.
    Privesc la zidurile cetăţii şi parcă din ceaţă se întruchipează acea fortăreaţă puternică a anului 1476. Între Lisaura şi târgul Sucevei, un bloc masiv cu şanţ adânc împrejur, plin cu apă. Şi cât ţine câmpul din faţă, oşti turceşti care-şi întind corturile. Târgul de jos, pustiu. După bătălia de la Războieni, Ştefan, retras în munţi, ridica ţara la arme. Se adunau cu toţii: boieri, ţărani, târgoveţi şi instrucţia militară se făceai în adâncul codrilor. Dar cele trei mari cetăţi ale Moldovei erau ţinta atacurilor lui Mohamed, cuceritorul Constantinopolului. Buzduganul cu şase aripi scânteia în mâna sultanului neobişnuit cu înfrângerile.
    Cetatea Hotinului şi a Neamţului nu căzuseră în mâna turcului. La Suceava, luptele au fost mai puternice ca oriunde. Să se fi asemuit apărătorii cetăţii cu chipurile de plăieşi al ţăranilor bucovineni ? Să fi fost de cei cu vorba domoală dar iuţi ca apele Bistriţei ? Sau neînduplecaţi asemenea cremenii ? Ori inimoşi cum erau toţi cei ce alcătuiau pe atunci oştirea lui Ştefan ? Legenda nu ne înfăţişează chipuri anume ci pomeneşte de marea inimă moldovană şi de puternicul braţ ce a apărat cetatea.
    Ca să-i sperie, întâi două nopţi şi două zile spahii au calărit cu schimbul în jurul cetăţii şi ropotul cailor părea că zguduie pământul, în timp ce pedestrimea turcă se pregătea de asalt. Cu un uruit neîntrerupt, armăsarii îşi purtau călăreţii care scoteau urlete sălbatice, zăngănindu-şi armele. Goneau ca vântul, ca grindina şi furtuna stârnită de iuţeala goanei lor, sfărmau pământul crezând că astfel îi vor înfricoşa pe apărătorii cetăţii.
    Vietăţile pădurii, gonite de zarva neobişnuită, se pierdeau în adâncuri.
    Plăieşii Sucevei se pregăteau să-i înfrunte. Podul era ridicat, porţile ferecate, săcăluşele pregătite, arcurile aveau săgeţi, cazanele cu smoală clocotită erau pline. 
    Mohamed, acel iscusit oştean şi sultan peste atâtea felurite neamuri, măsurând cu ochi negri cetatea, s-a înşelat crezând că o poate lua uşor şi a poruncit paşalelor s-o şteargă de pe faţa pământului şi nimeni nu a îndrăznit a-i spune că nu pare uşor de cucerit. Uneori legenda se îmbină cu istoria până e una cu ea şi istoria spune că oştenii lui Ştefan, voinicii Bucovinei, au ştiut să împroaşte foc şi moarte, să respingă atacurile şi, cum cetatea era îndestulată în privinţa hranei şi a apei, asediul mai putea ţine lungă vreme. Dar duşmanii într-o bună zi au trebuit să plece, aflând că Ştefan s-a întors cu oaste şi cu aliaţi puternici.
    Şi-n ceaţă parcă se aude tropotul cailor ce plecau şi se întruchipează forme ale lungilor căciuli albe ale ienicerilor ce dispăreau în zare în uralele de mulţumire ale plăieşilor ce-şi puteau abia acuma lega rănile şi a se odihni liniştiţi. Iar de departe se auzeau buciumele sunând, semn că oastea moldoveană e pe aproape.
    Şi sunau buciumele, sunau, ca la o înviere a credinţei în dreptatea pământenilor. Şi, undeva, Ştefan Vodă gonea spre Dunăre, cu buzele strânse, cu mâna pe garda spadei, în fruntea călăreţilor Moldovei.
    Ochii albaştri erau întunecaţi, pletele-i zburau lovindu-i grumajii, calul sub domn părea că prinde aripi la loviturile de pinteni, mantia-i scurtă flutura pe umeri dar inima-i neliniştită îi era totuşi împăcată. Niciuna din cetăţile Moldovei nu căzuse în mâna păgânului, iar draga cetate a Sucevei în care avea să-şi sfârşească zilele peste aproape treizeci de ani, era neatinsă şi nu avea a-şi deschide porţile decât pentru el...
.......................................
    De ce oare, acuma când soarele a destrămat ceaţa, pietrele străluciră de parcă ar fi stropite cu picături de rouă ?
    Poarta de intrare a dispărut de mult. Dar parc-ar fi în lături. Suntem în  anul 1600. Podul  există  aievea  şi  călăreţii lui Mihai Viteazul îl trec în mare tropot. E oastea lui credincioasă care l-a urmat în toate bătăliile, iar acuma-l precedă în această Moldovă pe care el o va uni cu Muntenia şi Transilvania. Moldova nu va înţelege acest gând al lui în acea vreme. Mihai totuşi va încerca să atingă marele lui vis; vis pe care mai târziu, şi în felul lui, îl va relua şi Vasile Lupu. Dar în acea zi cetatea lui Petru Muşat s-a deschis în faţa Basarabului. Portarul Sucevei s-a închinat în faţa noului domn, a ochilor lui vultureşti, a braţului aprig. Cetele de călăraşi ai Jiului şi Oltului, cu zăbunele lor negre cu pătrăţele albastre sau roşii şi-au scos poate cuşmele când au intrat în cetatea în care la 1504 şi-a dat sufletul marele Ştefan al Moldovei. Au privit cu luare aminte turlele de apărare rotunde şi pătrate, curţile meşteşugit împărţite, locuinţele garnizoanei şi încăperile domneşti. Şi-or fi spus poate că şi în Muntenia, cea fără nicio cetate de apărare, ar fi trebuit asemenea întărire, în acea Muntenie unde turcii putuseră intra fără nici o oprelişte de atâtea ori. Mihai Viteazul a cercetat cu ochi de cunoscător stavila ce o putea pune o asemenea cetate în calea oricărui duşman. Poate o fi sperat în acea clipă mai mult decât i-a fost dat vreodată s-o facă şi s-o fi bucurat mai mult decât i s-a întâmplat vreodată, dacă a avut în scurta şi-ncercata lui viaţă de domn acest răgaz.
    Dar o femeie simplă care-l văzuse intrând în Suceava, una din nevestele fierarilor ce lucrau la cetate, şi-a astupat îngrozită ochii căci i se păruse a vedea călărind un călareţ fără cap, faldurile unui stindard acoperind în acea clipă capul lui Mihai Viteazul. Şi stindardul acela fusese roşu ca sângele şi avea chipul arhanghelului Mihail, îngerul morţii ! Oştenii, cărora le-a spus ce-a văzut ea, au crezut că femeia-i nebună, dar zidului cetăţii din acea parte i-au spus zidul Nălucii, şi aşa i-a rămas numele. Iar noaptea femeia a visat un bătrân, care părea a fi Ştefan cel Sfânt, dându-şi mâna cu călăreţul al cărui cap nu-l vedea şi plecând amândoi peste nori. O fi fost spaimă, închipuire, cine mai ştie ?
    Numai că acolo nu s-a găsit tezaurul atât de aşteptat şi de folositor plăţii oştenilor lui Mihai.