Vasile Vodă Lupu a avut din căsătoria lui cu doamna Tudosca Bucioc trei fete şi un fecior. Acesta, mort de tânăr, a fost prima durere a voievodului. Cu primele domniţe şi-a făcut legături folositoare ţării Moldovei, pe care a cârmuit-o cu fală un mare număr de ani.
    Vasile Vodă, după mai toate mărturiile istoricilor, român-macedonean, de cultură greacă, fiul lui Nicolae Coci, agă în timpul lui Mihai Viteazul, a cârmuit ţara cu dragoste şi a luptat spre a-i mări cinstea. Feciorul, Ioan, n-a apucat să se însoare, murind la şaptesprezece ani. Dacă odată cu moartea lui s-a sfârşit un capitol din încordarea moldo-valahă, în schimb, cu cel mai mic dintre copii, domniţa Ruxandra ajunsă la vârsta măritişului, începe a doua dramă a vieţii lui Vasile Lupu. Frumuseţea fetelor lui a fost strălucitoare dar frumuseţea nu este legată nici de fericire, nici de noroc. Dacă primele două au putut fi măritate repede, cu a treia încep necazurile. Mari nobili poloni, înrudiţi cu familia Movileştilor, au cerut-o de soţie: primul a fost contele Potocki, fiul al doilea al generalului Coroanei Polone, apoi Dumitru Wisznowiecki, foarte bogat, cu stăpâniri numeroase în Ucraina locuită de cazaci şi în Volhinia.
    Vasile Vodă a vrut însă să o mărite cu Sigismund, fiul al doilea al lui Gheorghe Rakocsy I, principele Transilvaniei, urmărind astfel, prin căsătorie, apropierea şi de a treia ţară românească vecină. Planul nu i-a reuşit. Se pare că principesa, mama băiatului, a fost aceea care a pus toate piedicile deşi nu spre fericirea fiului ei, căci soţia ce i-a fost aleasă a murit la scurtă vreme.
    ...Şi acuma începe trista poveste devenită legendă a domniţei mezine. O cere în căsătorie fiul lui Bogdan Hmielniţki, hatmanul cazacilor, fost om de casă al contelui Potocki. De la stăpân trece cererea în căsătorie la fiul fostului serv al său. Aşa privise Vasile Lupu peţitul cazacului, socotindu-l ca o îndrăzneală şi, mai mult, ca un lucru cu totul nesăbuit. El, domn al Moldovei, el, bărbat conştient de valoarea şi de trecerea lui în faţa turcilor, el, care râvnea să facă unirea dintre Moldova şi Muntenia, pornind astfel pe urmele lui Mihai Viteazul, să-şi dea frumoasa, tânăra şi învăţata lui fată după un fecior de simplu oştean ?! După un răsculat care, ajuns la capătul răbdării din pricina nemerniciei leahului Ciaplinski, ridicase întreaga Ucraină căzăcească pentru a-şi face dreptate ? După fiul hatmanului care învinsese armaatele mândrilor poloni la Pilowa, la Zborow şi la cetatea Zabrazului ? Acest periculos războinic peţitor mai era în cârdăşie şi cu puternicul Han al Crimeii, Islan Gherei...
    Şi aşa, prin anul 1650, sosi veste de peţit, pe care el, cu viclenie, o respinse spunând că nu i-ar da turcii voie. Ca răspuns, peţitorul, care nu mai ştia ce-i frica, îşi trimise în acelaşi an aliaţii tătari în Moldova, apoi veni şi el cu cazacii. Oamenii fură robiţi, satele arse, Iaşul jefuit, mănăstirile pârjolite. N-au scăpat nici Trei Ierarhi, nici Dragomirna. Şi toate astea ca urmare a scurtului răspuns al lui Bogdan la împotrivirea lui Vasile Lupu.
    "Va veni feciorul meu să-şi ia mireasa însoţit de o sută de mii de nuntaşi". Atunci mândrul domn al Moldovei a priceput că şi turcii sunt de partea cazacilor. Oastea fărâmiţându-se, puterea de apărare a Poloniei scădea, iar drumul spre apus era mai uşor deschis armiilor otomane. Ce preţ avea ceea ce voia sau nu domnitorul Moldovei ?
    Numai făgăduiala, pe care nu o va îndeplini curând, că-i va da pe Ruxandra, i-a făcut pe nuntaşi să se întoarcă la staniţele lor.
    Atunci Vasile Lupu se înţelege cu polonii, care erau cu lagărul la Cameniţa, sub comanda generalului Potocki şi, aflând planul de luptă al hatmanului cazacilor, îl spuse generalului polon care, astfel, putu să-i înfrângă pe cazaci la Beresteczo. Pacea se încheie la Belaia-Ciarcov, unde Bogdan I Hmielniţki se întâlni cu Radzwil, care  luptase contra  lui.
    Încăpăţînat, cazacul trimise din nou cerere de peţit cu vorbele: „Să-i dea fata că de nu, îi va tăia în atâtea bucăţi de nu le va mai putea lipi nimeni la loc”.
    În acest timp Timuş, fiul lui Bogdan, pentru care o cerea pe Ruxandra, cu 12 000 de cazaci şi sultanul tătar Nureddin cu 5 000 de tătari se pregăteau să intre în Moldova.
    Cum domnul Moldovei ceruse ajutorul hatmanului polon Kalinovski, acesta porni să-l apere cu o oaste de 30 000 de oameni spre Batow. Bogdan Hmielniţki, aflând de intenţia polonilor, îi trimise acestuia o scrisoare din Cehrin: „Hmielniţki lui Kalinovski, hatmanul russian, hatmanului polon, salut! Fiul meu, băiat încăpăţânat, întovărăşit de câteva mii de prieteni s-a pornit să-şi ia nevastă pe fata voievodului Moldovei. Aflu, spre mirarea mea, că o numeroasă armată polonă vrea să-i curme calea. Rog pe excelenţa voastră, pentru binele ţării, să-şi retragă trupele, cu atât mai mult cu cât ele se află într-o proastă poziţie militară. Mă tem că tinerii nuntaşi, din prostie poate, să nu apuce să se certe cu oamenii Dumneavoastră."
    Lupta s-a dat la Batow; a durat două zile, iar polonii au fost înfrânţi şi omorâţi cu hatmanul lor în frunte. Cazacii au cumpărat de la tătari dreptul de a omorî şi pe prizonierii acestora.
În bătaie de joc, Bogdan Hmielniţki trimite o altă scrisoare către regele polon, de astă dată în alţi termeni: „Fiul meu mergea la nuntă, când deodată Kalinovski i-a tăiat drumul pe care Dumnezeu îl lasă liber pe pământ pentru cei buni, ca şi pentru cei răi. Eu sfătuisem pe domnu hatman al d-voastră să stea binişor dar n-a vrut să mă asculte. Rog pe Maiestatea Voastră să ierte pe cazacii mei. S-au prea întrecut cu gluma”.
    În urma unor asemenea războinice argumente, Vasile Lupu trebui să se învoiască, ba să mai trimeată şi ostateci pe boierii Nicolae Buhuş şi Ion Prăjescu împreună cu nepoţii lui. 
    Aşa încât, însoţit de 3000 cazaci, tânărul mire veni la Soroca şi Sculeni în vara anului 1652. Mirele - despre care Adersbach spune: „un flăcău tânăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic şi grosolan” - a primt de soţie pe frumoasa Ruxandra, fiica mezină a lui Vasile Lupu.
    Şi cu aceasta, tatăl se despărţi de ultima lui copilă care, printr-o ciudată împrejurare a soartei, avea să fie ucisă tot de cazaci în 1687 când, îndemnaţi de boierul Krupenski, aceştia asediau cetatea Neamţului.
    Lui Vasile Lupu îi rămâne ţara, feciorul Ştefăniţă şi strălucitor de frumoasa lui doamnă Ecaterina Cercheza, mama lui Ştefăniţă.
............
    Şi anii au trecut: mort a fost Ştefăniţă Vodă, fratele, cel ce venise s-o aducă în Moldova pe domniţa Ruxandra. Mort Vasile Vodă Lupu la Constantinopol şi trupul lui fusese adus de doamna Ecaterina Cercheza şi îngropat la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
    Domniţa Ruxandra, încă frumoasă, avea numai treizeci de ani când s-a întors în Moldova, singura supravieţuitoare din tot neamul lui Vasile Lupu. Murise unchiul ei despre tată, hatmanul Gavrilă, cel ce întemeiase mănăstirea Agapia, murise celălalt unchi, Gheorghe, în închisoarea din Oradea. Verii ei fuseseră otrăviţi de domnitorul Gheorghe Ştefan. Înafara rudelor dinspre mamă, din familia Bucioc şi Cantacuzino, toţi muriseră şi oriunde-şi întorcea privirea dădea numai de morminte. Morţi îi erau cei doi gemeni născuţi din scurta căsătorie cu Timuş; mort şi el la asediul Sucevei, când venise în apărarea socrului său.
    Frumuseţea ei îi adusese numai necazuri şi ei şi tatălui.
    Faptul că fusese fiică de domn al Moldovei îi adusese căsătoria forţată cu Timuş şi, între ei doi, de dragoste nu putuse fi vorba fiindcă, afară de religie, totul îi despărţise.
    Şi totuşi cazacul îşi dăduse viaţa pentru a salva tronul tatălui ei. Sunt fapte ce nu se pot trece cu vederea, nu numai când e inima simţitoare, iar domniţa Ruxandra îşi iubise nespus de mult tatăl încât orice ajutor sau prietenie arătată lui atârna greu în cumpăna inimii. Apoi Timuş o peţise doi ani la rând în felul lui, chiar dacă trebuise să sperie, să pârjo-lească şi să prade ţara Moldovei. Numai că aici a fost cuţit cu două tăişuri: nici moldovenii, nici cazacii care pieriseră în acele învălmăşiri nu mai puteau învia, iar neamurile lor în viaţă, şi de o parte şi de alta, nu aveau de ce s-o binecuvânteze. Simţea că fiecare mai repede o învinuie pe ea; frumuseţea şi trufia ei fiind pricină a atâtor nenorociri. Era singură între două valuri de ură.
    Atâta-i rămăsese, pământul Moldovei şi morţii ei. S-a întors în Ţara de Sus şi s-a aşezat la Deleni. Era înveşmântată în negru, ca o călugăriţă cu ochii mari, întunecaţi, strălucind pe o frunte înaltă şi albă sub o cunună grea de cozi negre. Subţire şi uşoară, trecea ca o vedenie prin încăperile spoite cu var ale casei ce-i părea atât de pustie.
    Timpul trecea şi ea mai lepădă din hainele cernite. Obrajii prinseseră iar culoare şi buzele frăgezime. Un om de afaceri de-al tatălui ei, din vremea când era la Constantinopol, îi aduse partea ei de moştenire în bani şi pietre preţioase. Nu avea nevoie de nimeni pentru a-şi duce viaţa mai departe.
.........................................................................
    Pe un dâmb, era un şir de case albe, proaspăt văruite. În josul lor, altele mai mici frumos humuite. Era dimineaţă şi curtea din Deleni începu a se umple de larmă. Vacile ieşeau din staule, caii din grajduri şi slujitori cu lungi harapnice-i mînau spre păşune.
    În pragul casei de sus apăruse o jupâniţă. Era înaltă, subţire, trecută de prima tinereţe, dar încă tare frumoasă. Ochi negri sprâncenaţi şi gene lungi, chip alb, frământat sub vălul lung ce-i acoperea capul, fruntea boltită se înălţa gânditoare. Era domniţa Ruxandra, văduva lui Timuş Hmielniţki, aşezată aici în vremea Ghiculeştilor. Locuise multă vreme în Ucraina, unde se înţelesese bine cu soacra ei, Ana Zolotarenco, şi cu Jurie, mezinul dintre cumnaţi. Nimeni nu ştiuse de ce a stat atât de mult în Ucraina.
    Anii treceau, stepa înflorea şi îngălbenea sub ochii ei. În braţele aspre ale lui Timuş aflase numai dreptul şi puterea bărbatului. Cuvintele blânde şi calde ce le auzise în copilărie muriseră undeva, departe, unde-i murise norocul. Poate la Constantinopol, unde fusese ostatecă şi trăise pe lângă mama sultanului, când învăţase să spere că viaţa-i va pune la picioare măcar o parte din ce-şi va dori. Poate-i rămăsese norocul în Moldova, unde căpătase învăţătură de carte şi avusese primul pas între toate jupâniţele ţării. Acolo o învăţase Vasile Lupu să ţintească cât mai sus în alegerea ei. Avusese tinereţe, nume, frumuseţe, îngrijită creştere, avere şi la ce-i slujiseră ?
........................................................
    Cu ani în urmă, Turgai Bei, însoţit de fiul lui, Galga, tânăr şi sprâncenat, îşi opriseră caii năduşiţi în faţa intrării încăperilor lui Timuş din cetatea Râşnovului de pe Nistru. Îndemnaţi, intraseră în încăperea cea mare dată cu var proaspăt peste pietrele meşteşugit zidite.
    Intraseră cu ochii pe jumătate închişi pentru a se obişnui de la lumina mare de afară cu semiîntunericul acestei odăi. Dar, privind spre fereastră, amândoi tătarii au crezut că văd aievea o poză coborâtă din ramă. Era o femeie înveşmântată în rochie lungă de brocart roşu, peste care cobora un fel de ilic lung cu găitane aurii. La gât avea lungi şiraguri de mărgăritare, iar cozile negre şi groase-i erau prinse în cunună deasupra frunţii albe. După ce tătarii o salutară şi ea le răspunse în chipul datinei musulmane, ieşi uşurel din odaie, la un semn al lui Timuş. Atunci tătarii au înţeles că aceasta este tânăra lui nevastă, fata voievodului Moldovei, pentru care-i pârjolise ţara şi pentru care luptase cu oştile poloneze.
...................................................................
    Trecuseră anii. Galga Bei şedea singur în cortu-i întunecos ce-l ferea de razele aprinse ale soarelui.
    Avea 30 de ani, era viteaz, ambiţios şi dornic de glorie dar mai presus de toate visa să fie chemat de han în Crimeea, acolo unde se împart toate favorurile. Dar cum se putea face mai cunoscut în ochii acestuia ? Îşi scormonea mintea şi amintirile, apoi un gând îl fulgeră ca o lumină. Cu ani în urmă nu fusese oare cu aliatul lui, acel Timuş, azi răposat, în ţara Moldovei ? Acest polcovnic avusese ca nevastă pe fata beiului de aur de la Moldova. Bei de aur... Vasile Lupu era mort cu tot neamul lui, afară de acea fiică acum întoarsă acolo, după cum i-au povestit iscoadele lui întoarse de la Râşnov. Tot ele-i spuseseră că s-ar fi aşezat cu tot rostul la un pământ al ei, pe lângă Suceava. Dacă i-ar găsi el comorile şi le-ar duce plocon hanului şi, pe deasupra, i-ar duce şi femeia ? Nu trecuseră de atunci decât şapte ani. Nu se putuse schimba mult. Galga Bei îşi muşca satisfăcut vârful mustăţii. Aşa va face. Ieşi afară, îşi chemă ciamburul şi dădu poruncă să se gătească de drum spre Suceava. Iscoadele trebuiau să plece mai ´nainte. Nu ştiau că-n drumul lor vor întâlni călăraşi de margine, gata să ducă vestea ca vântul.
    Aşa află boierul Iordachi Cantacuzino de apropiata lor năvălire.
    - Olăcarii şi iscoadele spun că Galga Han îşi pregăteşte ciambururile să o ia încotrova, îi spune într-o zi jupân Cantacuzino, Ruxandrei: Eşti femeie singură. Pleacă de la Deleni.
    - Unde să mă duc ?
    - La o mănăstire întărită.
    - Parcă ei or s-o ocolească ? I-am văzut de-atâtea ori pe aici. N-au nimic sfânt.
    - Vino la noi, la Iaşi.
    - Să mă privească pieziş măria sa, fiindcă-s fata lui Vasile Lupu ?
    - Acolo te mai vede lumea. Nu poţi rămâne singuratecă, când anii zboară şi viaţa-i aşa de grea. Ana Movilă s-a măritat de patru ori şi ţi-e frică de a doua căsnicie ?
    - Aceea trăieşte-n Polonia. Aici e Moldova. Şi nu mie frică de a doua căsnicie. Mi-e silă.
    - Vai de sufletu-ţi chinuit !
    - Acuma s-a liniştit. Nu uita: mi-au omorât unchi şi veri. Dacă m-aş remărita şi aş avea un băiat, vrei să păţească la fel ?
    - Ţi-ai pierdut încrederea-n oameni.
    - Da. Şi pentru totdeauna. Iar mie cine ştie ce mi se mai poate întâmpla ! Să mai dau naştere unor copii ? Ar fi o nebunie.
    - Eşti încă frumoasă şi în putere.
    - Nu e cel mai de seamă lucru.
    - Fugi măcar din calea tătarilor. Vrei s-ajungi roabă ?
    - Nu. Am să plec în munţi.
    - Singură ?
    - Doamne fereşte ! Cu toţi oamenii curţii mele şi cu ce mi-a rămas de la tata. Nu vreau să ajung cerşetoare.
    - Dumnezeu să te apere, nepoată.
    - Pe toată lumea şi ţara Moldovei.
    - Tu parcă numai la asta ţii.
    - Da. Numai.
    - Rămas bun.
    - Cu bine, unchiule.
    În noaptea aceea lumea de la Deleni dormi puţin. Veştile alergară ca apele în primăvară. Dimineaţa, toată suflarea pornea spre munte, sus pe Rarău. Acolo se opriră. Carele se pitiră sub stânci, caii şi oamenii în adâncul hrubelor tăinuite. 
    Slujitorii domniţei cunoşteau hrubele. Au aprins torţe de răşină şi la lumina lor s-au afundat în inima pământului. De sus, le picurau stropi de apă, ca nişte lacrimi. Plângea stânca de urgia tătarilor, dar nici tropotele cailor nu se auzeau, nici strigăte de groază. O fi alergat besmetic Galga Bei după închipuirea pofticioasă a inimii lui ? O fi urlat sălbatic negăsind nici averi, nici femeia întrezărită odinioară ?
    Jos, în adâncuri, tăcerea învăluia peştera şi vietăţile sălbatice s-au ascuns mai departe spre a face loc domniţei Ruxandra şi slujitorilor ei, ca măcar aici să-şi afle scăparea.
    Tinerii urcaseră sus şi în scurtă vreme văzură flăcările ţâşnind ca fulgerele în calea tătarilor. Ardeau tot ce nu puteau lua cu ei. Au aşteptat o vreme până ce zarea s-a liniştit din pârjol.
    Apoi au coborât la vale cu băgare de seamă. Când au ajuns pe pământurile lor, numai case arse şi hornuri pustii. Dar ei scăpaseră.
    Din banii de la Vasile Lupu, domniţa Ruxandra a ajutat oamenii satului să-şi refacă gospodăriile.
    De atunci a rămas numele acelor stânci Pietrele Doamnei.