Tare des mai era biata ţară călcată de hoardele cotropitorilor înainte de-a se urca Ştefan domn pe tronul Moldovei şi a sta împotriva celor veniţi de aiurea la de-a gata. Fără milă erau jefuite şi arse sate întregi şi chiar târguri mai mari. Aşa s-a întâmplat în acele timpuri cu Vasluiul şi Bârladul, iar mai târziu cu ţinutul Iaşilor.
    Se porniseră cetele de tătari de la o vreme pe-un lanţ de silnicii şi prădăciuni de-şi luau sătenii lumea-n cap de atâta groază şi tribut de sânge. Abia apuca românul să-şi încropească o gospodărie, să are, să samene, să strângă roadele, că se şi pomenea peste noapte cu veneticii dând buzna, fără a mai avea vreo putinţă de a le sta împotrivă. Din sate rămânea doar scrumul iar bruma de strânsură a bieţilor oameni lua calea neştiută a sălaşurilor de dincolo de hotar. Nu mai lăsau femeile broboada neagră tot jelindu-şi bărbaţii şi flăcăii ce se încumetaseră a sta împotriva tăvălugului nesătul. Ochii fetelor batjocorite şi duse în grea robie secaseră de atâta amar de lacrimi. Puţini erau cei care scăpau cu fuga în codrii nepătrunşi, ce numai ei puteau ascunde şi alina durerile toate.
    Spune legenda că, odată, în timp ce călcau pământul Iaşilor prădând şi băgând spaima în sufletul sătenilor, s-a întâmplat ca în ceata de păgâni să dea ciuma. Rău s-au speriat veneticii. Ei, care cu sabia şi hangerul tăiau fără milă în stânga şi în dreapta, luând viaţa oamenilor nevinovaţi ca pe nimica, se găseau deodată faţă în faţă cu un duşman necruţător - moartea de o molimă împotriva căreia nu puteau sta cu ascuţişul nici celei mai grozave săbii din lume. Unul după altul, îşi găseau tătarii sfârşitul chiar pe pământul pe care-l jefuiseră şi batjocoriseră. Legea hoardei era crudă... cum se prindea molima de unul, cum îl şi înjunghiau, aruncându-l pe unde se nimerea. Iar hoarda... să te ţii fugă, tot înainte, de scăpărau pietrele sub copitele cailor. Dar totul era degeaba: molima se ţinea scai de ei. Tot mai des şi mai des aripa neagră fâlfâia prin faţa ochilor cruzi, acum plini de spaimele morţii şi tot mai des cădea porunca nemiloasă a hanului:
    — Ucide-l ! Ucide-l !
    Se împuţina hoarda. În urma lor, drumul rămânea semănat cu trupurile date morţii de călău, cu lucrurile prădate aruncate alăturea. Iarba înaltă acoperea iute totul, fiindu-i silă parcă şi naturii să mai aibă sub ochi asemenea hoituri netrebnice.
    Nu mai ştiau tătarii încotro s-o apuce şi ce să facă, numai să nu piară. Drumul spre sălaşul hoardei se schimbase într-o fugă disperată. Hăitaşul devenise hăituit. Acum nu mai era decât o goană fără prea multă nădejde, a unor umbre ce abia se mai ţineau pe caii în spume. Se mai răzleţea câte unul pe la răscruci, ori mai apuca altul câte-o cărare pustie, în speranţa că de unul singur ar mai putea păcăli moartea. Dar în poala codrilor îi aştepta răzbunarea cruntă a celor siliţi să ia calea pribegiei şi a sărăciei.
    Acoperind tropotul cailor, deodată, un strigăt de groază izbucneşte din pieptul tătarilor. Se clatină pe cal fiul cel mic al hanului. În jurul lui, pe dată un gol se face, căci molima nemiloasă l-a îmbrăţişat. Negreşit va fi sacrificat.
    Un scurt popas şi hanul dă straşnica poruncă de moarte. Două lacrimi mari s-au furişat pe obrazul împietrit al căpeteniei; două lacrimi ce n-au apucat să fie zărite de altcineva. Un nou semnal taie văzduhul şi, pe urmele hanului, întreaga hoardă se pierde în depărtare. Cu aprigă poruncă rămâne-n urmă doar călăul. Dar inima nemilosului tătar se-nmoaie şi-n suflet îi urcă îndoiala... Cum să dea morţii un copil coborâtor din neamul său ?
    - Încă n-a vărsat sânge de om, se socoteşte el; de va avea viaţă va trăi, căci are acest drept !
    Încet, îl coboară de pe cal pe cel pradă fierbinţelilor şi-l sloboade apoi pe malul înverzit al unui pârâu, la umbra unui rediu, lângă o scorbură zumzăind de albine. Apoi iute încalecă, înghiţind depărtările să-şi ajungă fraţii ce se pierduseră în zare.
    Aşa spune legenda că a început istoria satului Rediu Tătar, aşezat în nişte hârtoape, pe valea pârâului cu acelaşi nume ce curge-n marginea Iaşilor.
    Zile şi nopţi în şir s-a luptat fiul cel mic al hanului tătărăsc cu moartea. Zile şi nopţi în şir i-a dat dumneaei ocol cu faţa-i hâdă şi pofta-i fără saţ de viaţă omenească dar a învins-o până la sfîrşit acel copil după mult zbucium în fierbinţelile şi aiureala bolii. Zice-se că să-l fi hrănit albinele, făcându-i parte din nectarul ce-l culegeau de pe potirele florilor, ca unui suflet tânăr şi nevinovat ce era. Că o fi fost aşa, că nu, acum nu mai avem cum şti. Doar atât mai spune legenda ajunsă până la noi, că flăcăiaşul cel cu ochii înguşti şi pielea palidă, când s-a trezit la viaţă în suliţele soarelui, simţind pe buze gust plăcut de miere şi cunoscând că de aici i se trage tămăduirea, ar fi jurat mare credinţă prietenelor sale albinele. Jurământul şi l-a păstrat căci, cu timpul, după ce s-a mai întremat, a pornit să cerceteze locurile de primprejur şi, găsindu-le liniştite şi prielnice vieţii, a rămas şi s-a statornicit pe acel loc meşterind albinelor case trainice din lemn. Erau aceste case aidoma celor pe care le întâlnise în tot ţinutul Daciei prin peregrinările sale cu hoarda după pradă. Şi s-a înfrăţit tătarul cu albinele pe meleagurile Moldovei, rămânând el pe vecie în acel pământ, căci la timpul potrivit a fâlfâit pe deasupra lui, pentru a doua oară, aripa sorţii. 
    Iar locurile acestea păstrează până în zilele noastre numele de Rediu Tătar. Că povestea nu-i poveste şi-nainte mult mai este !