... Era demult, tare demult era, pe când, în mijlocul câmpurilor goale-goluţe, cum se găseau ele atunci, a venit, nu se ştie de unde, o mână de oameni. Şi oamenii s-au aşezat aci, între Drăgăneşti de Vlaşca şi Târnave. De unde au venit nu se ştia. De la Târnava, de la Botoreaga, poate şi de la Stejaru, poate că de acolo au venit. De ce s-au aşezat aşa departe nici asta nu se ştie, că se puteau aşeza şi mai aproape. Dar se vede treaba că au dorit să fie cât mai departe de lume, să fie departe de cei de unde au plecat, că poate se gâlceviseră cu ei şi nu mai doreau să audă unii de alţii. Poate pentru acest motiv s-au aşezat tocmai în mijlocul câmpului.
    Pământ era berechet, slavă domnului. Aşa că şi-a aşezat fiecare casa după cum l-a tăiat capul. Casele au fost aşezate la mari distanţe şi răsfirate una de alta. Când cătunul a prins formă şi i-au bătut hotar, căci cătun mic, mic de tot, a fost la început, atunci a trebuit, ca orice lucru nou, să poarte un nume. Şi din pricină că o casă era aici, una colea, alta era dincolo, cei din jur i-au zis „Răsfiraţii”. Şi aşa le-a mers numele multă vreme. Poate aşa le-ar fi zis şi astăzi, dacă n-ar fi fost întâmplarea aia cu... comoara dacă n-ar fi fost pricina cu gospodarul ăla de atunci, îl chema Marin Bibiloi, căruia i s-a năzărit deodată o idee şi a tot ţinut-o morţiş.
    I se năzărise că trebuia să dezgroape o comoară. Ce făcea, cum făcea, tot acolo ajungea. Comoara şi numai comoara i se arăta înaintea ochilor. Şi  când te gândeşti de unde a plecat el cu ideea şi cu gândul comorii... E o poveste întreagă.
    Odată, când tăia cu secera bozii să dea la capre, vârful secerii s-a înfipt din greşeală în pământ. A tras cu putere de mânerul secerii şi s-a auzit un zornăit scurt, şi încet. Sunase parcă a bani. Ce se întâmplase de fapt ? De vârful secerii se agăţaseră din pământ câteva parale de argint legate cu un inel. Mai întâi că străluceau şi apoi nu săriseră departe. A luat paralele, le-a cercetat cu rost şi cu socoteală. Argint curat, şi-a zis. Le-a băgat cu grijă în chimir şi s-a tot gândit. Ce să fie ? Ce să fie cu paralele ? Se gândea şi se pipăia mereu la chimir. Ştia că sunt acolo, dar parcă nu avea siguranţă. Era tare bucuros când, deodată, l-a străfulgerat un gând... nu cumva e vorba despre vreo comoară prin preajmă ? Şi de atunci gândul nu l-a mai slăbit... Auzise el că, nu ştiu din ce pricină, în multe locuri, zac comori din ani foarte îndepărtaţi. Tot din auzite ştia el că toţi cei cărora le-a fost dat să găsească şi să descopere comori, toţi s-au îmbogăţit.
    „Iată că mi-a venit şi mie timpul, mi-a venit şi mie rândul să mă îmbogăţesc şi să scap de sărăcie... bătu-o-ar focul s-o bată de sărăcie”... Aşa zicea el întruna. Se gândea mereu şi câte nu zicea sărăciei. Se vedea scăpat de ea. Satul era împovărat de datorii faţă de boieri, faţă de stat. Greutăţile îi copleşeau. Dări multe cum erau pe atunci, nu glumă. Să mai pui la socoteală şi casa grea cu şapte copii ?! Trebuia să le asigure şi ceva de-mbrăcat şi ceva de mâncare, cât de cât. Laptele de la cele două capre abia le ajungea să-l guste pe rând. Mai avuseseră o capră, dar a rămas stearpă şi au tăiat-o. O mâncaseră repede şi apoi tot în varză şi fasole s-au repezit. Şi varza şi fasolea erau bune dacă erau unse. Dar unsoare de unde ? Cum era să le ajungă la toţi ? Că, închipuieşte-ţi ce era când nouă linguri odată se năpusteau pe o strachină aşezată în mijlocul mesei rotunde. Umplea femeia strachina de 3-4 ori. Toţi sorbeau repede cu lingurile de lemn. Şi dacă mai beau şi câte un căuş de apă umpleau burta bine. Până seara nu mai simţeau foamea. Fiecare mânca odată cu fiertura câte o felie mare de mămăligă pe care o tăia gospodina cu aţa. La prânz şi seara făceau ce făceau cu foamea. Dar, dimineaţa, care cum scotea capul din ţoale, cu ochii cârpiţi de somn numai ce-l auzeai că-i este foame. Şi atunci tatăl, care-şi lega opincile lângă sobă, le răspundea:
    - Nici n-aţi făcut bine ochi şi gata cu foamea ?! Doar nu v-au mas şoarecii în burtă ? 
Le mai zicea ce mai ştia el şi copiii se potoleau. Vorba vine că se potoleau. Foamea rămânea tot foame. Le era frică de ea. Şi, tot aşa, încercau s-o mintă şi peste zi. Noaptea era mai bine, că dormeau. Aşa era pe atunci. Aşa trăia lumea. Şi iată de ce Marin Bibiloi avea dreptate să se bucure de comoara peste care i s-a părut că a dat...
    Gândul pusese stăpânire pe el, cum îţi spusei. Nu se mai lipea nici somnul de el. Toată ziua se gândea şi se tot gândea că-i venise şi lui vremea să scape de sărăcie... Până la urmă, tot gândindu-se, tot făcându-şi socoteli, a ajuns să fie sigur că a dat norocul peste el. Dar tot îl mai rodea ceva. Mai rămânea ceva de aranjat. Cu cine să se ducă ? Pe cine să ia cu el ? Cu cine să dezgroape comoara ? Îl frământa de acum acest gând. Auzise el despre alţii, care au dezgropat comori, că au fost singuri şi n-a fost bine. Şi atunci, alte gânduri, alt chin. S-a gândit, la început, să-l ia pe Mitriş a lu´ Cîrnu, cumnat după muiere cu el. Când se gândea că e bine să-l ia şi zicea: „bine, îl iau”, pe loc îi veneau alte idei în cap şi iarăşi îşi zicea: „nu-l mai iau. Că dacă sunt puţini galbenii, cum să-i împart cu altul ? Tot de unul singur trebuie...” Aşa şi-a întors de multe ori gândul, aşa şi-a luat de multe ori vorba înapoi.
    Trăia de la o zi la alta făcându-şi fel de fel de socoteli şi planuri, de nu se mai lipeau nici somnul, nici mâncarea de el...
    Nici în somn gândurile şi chinurile nu-l slăbeau. Că aşa deveniseră acum toate planurile lui, ca nişte chinuri. Umbla toată ziua fără rost. Umbla tăind frunză la câini, parcă aşa umbla. Nu ştia unde se duce, nu ştia de unde vine. I se potrivea bine, bine de tot i se potrivea vorba aia: „tu îl trimiţi după foc şi el ţi-aduce busuioc”. Cât era ziulica de mare stătea cu mâna sub brâu, pufăia şi făcea socoteli. Aşa dădea ocol bătăturii şi cu ochii tot ţintă spre vârful gurguiului care era peste padina din faţa curţii lui. Într-acolo se uita toată ziua, fiindcă acolo bănuia el că stăteau ascunşi banii din comoară. De la el din bătătură până acolo era cât ai azvârli voiniceşte cu băţul. Nu mai trecea însă pe la „comoară”; îi era teamă să nu se bage de seamă, să nu-l vadă vecinii şi să dea de bănuit...
    Nevasta i-a luat seama. Cum putea ea să nu bănuiască ceva ? Azi, aşa, mâine, aşa, la început n-a ştiut nici ea ce are omul ei. Suferea de ceva ? De vreo boală... Să aibă el ceva pe suflet ? Să i se fi întâmplat ceva rău şi ea să nu ştie ? Să nu-i spună ei nimic ? De, era femeie !  Câte nu bănuiesc ele ? A intrat femeia la idei. Se gândea şi la bune dar mai mult la rele se gândea. Aştepta că doar-doar bărbatul ei o să se îndrepte sau o să-i spună necazul care-l avea. Că despre bucurie, zicea ea în sine, nu putea fi vorba. A aşteptat dar degeaba. Nici de înţeles nu i-a dat nimic să înţeleagă. Aşa a fost. A aşteptat o zi, a aşteptat două zile, a aşteptat şi mai multe, cât a aşteptat nu ştiu, dar degeaba a aşteptat şi atunci ea a cutezat şi i-a zis:
    - Ascultă, tu, mă rumâne ! Dar ce-ai pe suflet ? Ce eu nu văd cum te mai munceşti tu cu gândul... Toată ziua umbli fără rost... Ce, eu nu simt cum te zvârcoleşti toată noaptea în pat lângă mine ? Şi cât e noaptea de mare nu închizi un ochi măcar. Ţi-o fi venit săptămâna oarbă ? Ţi-o fi căzut cu tronc la inimă vreo muiere, că omul la bătrâneţe se mai prosteşte. Ca ăla al lui Tişcă şi ălălalt al lui Zubanu care sunt leat cu tine. Şi ce, nu s-au prostit la bătrîneţe ? 
    Câte nu-i trec prin cap omului la necaz ? Şi mai cu seamă femeii care stătea tot timpul în preajma lui şi n-auzea nici o vorbă. Ar fi vrut să audă măcar un cuvinţel, dar deloc. Dacă ar fi ştiut chiar şi povestea cu comoara, nu ştiu dacă ar fi crezut dar s-ar fi liniştit. Atât îi trebuia să ştie, să nu-şi mai facă inimă rea. Avea dreptate să gândească şi aşa femeia, fiindcă mai văzuse la ei în sat de-alde astea. Şi apoi bărbaţii de la Răsfiraţi erau cam deocheaţi... L-a suduit ea în toate felurile. L-a luat şi cu binişorul... Degeaba, dintr-ale lui tot nu l-a scos. Orice i-ar fi zis femeia şi ori cât i-ar fi zis, el nu scotea o vorbuliţă. Stătea ca o stană de piatră în faţa ei, asculta şi tăcea. Tăcea şi pufăia într-una la tutun, fuma cât putea şi dădea fumul pe nas.
    De la un timp parcă nu mai era întreg la minte. Aşa arăta, ca unul nezdravăn. Din tot ce făcea, din felul cum gândea dădea orice de bănuit. Mai ales când l-a mai văzut femeia cotrobăind prin curte după lopată, după cazma, după târnăcop, a intrat de-a binelea la idei. Nu ştia ce să mai creadă. Nu mai avea putere nici să creadă. N-a mai avut încotro şi iar s-a apucat de el cu vorba. Tot ce i-a venit la gură i-a zis.
    - Nici acum nu ţi-ai băgat, omule, minţile în cap ?! Cată-ţi, omule, de treabă că avem casă, avem şapte copii care trebuie spălaţi, mâncaţi şi îmbrăcaţi. Toţi oamenii se duc la muncă. Toţi oamenii au un rost pe lume. Tu stai cât e ziulica de mare. Stai pe bătătură, pufăi şi atâta tot. Asta ştii să faci, taci şi pufăi ! N-a murit de atâta timp din mâinile tale nici măcar o buruiană. Nici măcar atât n-ai fost în stare. Bagi mâna la brăcinar şi te tot uiţi. Unde te-oi uita, uita-te-ar relele. Nu te-ai săturat de uitat. Uită-te şi tu la alde Bitoleanu şi la alde Păunoaica, toată ziua n-au astâmpăr. Nu sfârşesc bine o treabă şi se ocupă de alta. N-au timp nici să răsufle. Şi tu, ditamai namila de bărbat, stai şi te uiţi în spinarea mea. Te uiţi să le fac eu pe toate. Ca şi când eu n-aş avea tot mâini cum ai şi tu.   Era necăjită rău femeia. Şi de ce-i zicea, el d-aia tot tăcea. Când nu s-a mai putut stăpâni deloc, atunci a izbucnit în plâns şi printre lacrimi cu suspine se mai auzea doar:
    - Să fie el al dracului norocul pe care l-am avut eu în viaţă. Să fie afurisită ziua când m-am măritat cu tine. Nu i-ar mai putrezi oasele ăluia care m-a îndemnat să te iau eu pe tine ! Uf !! că mai bine mă făcea mama moartă... 
    Ultimele cuvinte se auzeau mai încet. Nu le mai putea rosti nici repede, nici cu putere. Un nod i se punea în gât, simţea că se sufocă. Continua să plângă. Plângea cu suspine. Ieşea inima din ea, aşa plângea de rău. Plângea şi cu colţul ciumberului îşi ştergea şiroaiele de lacrimi care se prelingeau pe obrajii aspri şi îmbătrâniţi de vreme. 
    Erau prea arşi de soare obrajii femeii şi când plângea se vedea mai rău cât de chinuită era femeia. A continuat să plângă. Nu se putea potoli.
    - Uite ce e... dacă nu-mi spui şi nu-mi spui nici în ruptul capului, eu nu mai stau cu tine. Tu oală fiartă la masă cu mine n-o să mai mănânci. Ce, eu sunt bună doar de treabă ? De alergat toată ziua ?! Nu mai pot nici eu să ţin de una singură o casă ! 
    Aşa şi era. Păi ce nu era aşa ? Că femeia nu mai putea să prididească cu treaba toată ziua. Iar el, auzi de ce-i ardea...  Nu se gândea că avea o casă de copii de care n-avea habar. De ce-i făcuse, dacă nu era în stare să se ocupe de ei ?!
    Câte n-a continuat să-i zică femeia. I-a zis  câte în lună şi-n stele. Şi, după ce s-a săturat de zis, a plecat de pe prispă şi s-a dus în fundul grădinii şi a mai plâns şi acolo. A plâns  cât a putut. A plâns tot cu suspine şi cu lacrimi mari. Dar el nu pricepea tot chinul femeii lui. El a rămas ca şi mai înainte. Trist şi abătut cum era, aşa a rămas. Vorbele femeii parcă nu-l sinchiseau în nici un fel.. Ştia una şi bună: comoara. Atâta ştia. În tăcerea lui a rămas mai departe. Tăcut, ca un buştean, a rămas mult timp. Tot mai des parcă îi venea în minte aceeaşi idee. Nu-i dădea pace. Nu-l părăsea nici o clipă. L-a muncit gândul două-trei zile, după discuţia aia cu nevastă-sa. Nu ştia dacă e bine să-i spună sau să nu-i spună. Şi până la urmă tot i-a spus. S-a hotărât aşa, dintr-o dată, şi i-a spus:
    - Aşa, femeie, că a venit şi rândul nostru... a venit vremea să ne îmbogăţim şi noi.. şi cu sufletul la gură i-a povestit toată tărăşenia cu comoara. 
    Când a auzit femeia a simţit mai întâi o uşurare. A simţit că-i luase cineva o piatră de pe inimă. Era bucuroasă că din bănuielile ei nici una nu se adeverise. Şi pentru asta era cel mai mult bucuroasă. Bănuielile alea o duruseră cel mai mult. Dacă ar fi ştiut ea de la început despre ce este vorba, l-ar fi lăsat în plata domnului, iar ea nu şi-ar mai fi făcut atâtea gânduri negre. Că de suferit, numai ea ştia cât a suferit... Dar femeia n-a crezut în poveste. A căutat să-i deschidă capul bărbatului ei dar n-a izbutit. N-a putut, că nici nu s-a ostenit prea mult. Ea era tot bucuroasă că închipuirile ei nu s-au adeverit. Că nu fusese vorba de altceva... Cât priveşte povestea cu comoara, l-a lăsat în ale lui. L-a lăsat să-şi iasă singur din ele. L-a lăsat să-şi vadă singur prostia. Gândul la comoară îl schimbase, îl ameţise de tot pe Marin. Simţea că-l frige numai şi gândul. Era vesel şi trist. Era trist şi vesel. Închidea ochii şi visa. Visa şi cu ochii deschişi. Când îşi închipuia că a săpat până ce a dat de un cazan plin de galbeni, atunci era vesel; îi râdea şi faţa, şi mustaţa. Tot vesel era când se gândea că osteneala şi cazna i-au fost răsplătite. Când îşi închipuia însă că din atâta muncă nu s-ar alege de cât cu o pungă de galbeni se întrista, se împosoca. Acum i se potrivea zicala: ,,vulpea-n crâng şi tocmeala-n târg” sau tot aşa de bine i se potrivea şi alta: „vrabia mălai visează”.
    Zicea femeia lui că începuse şi noaptea în somn să vorbească. Atunci ea s-a speriat şi a plecat în vrăjitori. A umblat prin babe şi i-a descântat de muma pădurii, de soare sec i-a descântat. La un vraci din alt sat i-a plămădit inima şi i-a vărsat cositorul. Descântecul de plămădit inima zicea vraciul, este cel mai tare. Tare pe dracu´ ! Nu s-a priceput din nici unul. Nici cât negru sub unghie nu s-a priceput. Şi el ce-a ştiut tot aia a făcut.
    Fără să spună cuiva - nici nevestei sale nu i-a spus - s-a sculat, când ştia el, din auzite, că s-au mai urnit şi alţii puşi pe dezgropat comori... S-a sculat din primul cântec al cocoşilor şi după ce a auzit primul lătrat de câine. Şi-a luat uneltele rânduite cu grijă de cu seara, după casă, şi a plecat. Nu trebuia să-l vadă nimeni, nici să-l audă nimeni. Să fie nevăzut, neauzit, că altfel nu-i merge bine. A ajuns nevăzut-neauzit în vârful gurguiului. Pe unde trecuse nu-l simţise nimeni. Mersese ca o taină, în vârful picioarelor se strecurase pe lângă garduri. După ce a ajuns şi s-a convins că nu-l văzuse şi nu-l auzise nimeni, şi-a făcut semnul crucii. Aşa trebuia. Aşa aflase că trebuie făcut înainte de a începe treaba. După ce şi-a făcut şi semnul crucii s-a chitit pe săpat. Şi dă-i, şi dă-i, şi sapă, şi sapă. Săpa nu se-ncurca, săpa cu zor, săpa întruna, săpa a moarte, săpa cu spor. Săpa cu sapa şi cu târnăcopul săpa. A săpat mult. I s-a udat cămaşa în spinare.. A săpat din puteri şi răsputeri. Ieşea fumul din el. Până şi băierile inimii simţea că şi le-a rupt cu pământul negru, cu pământul uscat, cu pământul mult, cu pământul greu. A săpat pe viaţă şi pe moarte. A săpat să nu-l prindă revărsatul zorilor. Ştia el din auzite că aşa trebuie să fie  când dezgropi comori. Să nu te prindă revărsatul zorilor tot săpând pământ bătrân, pământ înţelenit. Când se revărsau zorile era vlăguit de putere. Nu mai avea zăreaţă de om în el şi culoarea feţii bătea în verde. Aşa apărea după ce săpase din puteri şi răsputeri ca nebunul. Dacă s-ar fi făcut atunci lângă el nevastă-sa, Lisaveta, ar fi putut să-i spună:
    - Na, omule, să te-nveţi minte, să te saturi de comori. Na, că ce ţi-a trebuit ai găsit. Comoară ţi-a trebuit, comoară ai găsit !
    Dar de unde să zică ea săraca aşa ceva ? Cum să zică ? Nu putea zice nimic. Ea era ostenită de atâta treabă şi dormea buştean. Ea era bărbat la casă nu alta, că bărbatul ei, care trebuia să-şi vadă de-ale lui, cum îşi vedeau toţi megieşii, se ţinea de ce nu intra noaptea în sac...
    Pe drumul pe care venise s-a întors Marin Bibiloi. Tot nevăzut de nimeni. Dar s-a întors cu coada între picioare. Îi pierise cheful de comoară. S-a întors nevăzut, că de auzit a fost auzit de toată lumea; s-a dus vorba peste toate satele din împrejurimi şi mai departe vorba s-a tot dus. Se ducea ca năluca.
    Femeia lui l-a dat de gol. Ea l-a spus la tot satul. L-a spus ca să ştie, să afle toată lumea. Să-l sature. Să-l lecuiască. Să se audă şi să se lecuiască şi alţii. Că el se lecuise. Îi era ruşine să scoată şi capul în lume. Era lecuit... dar prea târziu. Despre isprăvile lui se auzise în şapte sate şi mai departe. Şi oamenii, ca să se încredinţeze, veneau să vadă cu ochii lor. Şi cum veneau tot aşa plecau. Păi, ce erau să vadă ?! O groapă şi atâta tot. Nu dăduse peste nici o comoară ! Se ştia doar că-i fusese osteneala degeaba. Dar oamenii tot veneau. Veneau ca să vină, ca să aibă de unde se întoarce, d-aia veneau toţi. Ştiau că n-au nimic de văzut şi toţi câţi veneau discutau despre comoară. Comoara în sus, comoara în jos şi, uite aşa, în locul numelui Răsfiraţi, care nu se ştia de când era dat, poate de atunci, din vechime, s-a ales satul cu numele de Comoara.
S-a uitat omul ruşinat în jur şi a dat cu ochii de comoara din faţa lui. În casa lui a aflat că existau comorile adevărate. Fiecare copil a fost o comoară pentru el la bătrâneţe.
    Şi împreună cu nevasta lui s-au chitit pe muncă. Şi-au crescut copiii în cinste şi dragoste de muncă. I-au rostuit pe toţi până la însurătoare. Şi toţi au ştiut toată viaţa rostul şi taina celei mai de preţ comori, care, pentru ei, ca şi pentru alţii, a fost numai munca.
    Dacă multă vreme, numele nou al satului, Comoara, nu li s-a nimerit, acum da, acum le stă bine cu numele. Că şi acum satul tot aşa se cheamă.
    Da´ şi acum oamenii acestor locuri visează la comori. Dacă n-ar visa la comori, viaţa lor n-ar fi viaţă. N-ar fi ei dacă n-ar şti cum să viseze şi acum la comori. Dar comoara la care visează toţi este munca. Ei ştiu şi au ştiut dintotdeauna că numai prin muncă îşi îndestulează viaţa.
Nu numai ei au învăţat şi ştiu acest adevăr. Câte poveşti şi legende din ale noastre nu spun acest adevăr ? Din poveşti şi legende, din altele, aproape din toate, am învăţat să preţuim munca; munca, dreptatea şi cinstea.
    Şi ce mai comoară este la Comoara ?!
    Pământul satului e roditor, cum e tot pământul din împrejurimi. Rodeşte bine, dacă e muncit cumsecade. Pădurea de salcâmi din preajma satului este o gazdă bună pentru harnicele albine. 
    Munca oamenilor, gândurile lor de înălţare, iată adevăratele comori...