În ţara pădurilor albăstrii, casele oamenilor se află aşezate şirag pe fir de apă, sau după ascunziş de măguri, prin margini de poiene. Foşnetul codrilor, clipoceala apelor, ţuruirea ierburilor şi florilor, sunetul tălăngilor, tropoitul cailor care bat ciocanul copitelor peste pietrele şi prundişul drumului creează pe aceste locuri neîncetată încântare.
    Bărbaţii drepţi, precum brazii, cu umblet puţin legănat, cum au oamenii obişnuiţi să suie munţii, şi cu privirea făţişă şi cercetătoare, au aici obicei să cutreiere întinderile, „că în tot locul se află neamuri şi prieteni”.
    Femeile, adică boeresele, că după viţă şi port boerese de viţă veche sunt, poartă deseori pruncii în copăiţe legate cu brâie în spinare; ele ştiau să încalece bărbăteşte dar ştiau şi de toate ale casei. La trebuinţă, ştiu chiar să se bată cu duşmanii, ca să-şi apere „cele drepte”. Ele nu cunosc teama, că oamenii lor, oriunde se află, poartă în chimire cuţite cu două tăiuşuri. Astfel de cuţite deseori le iau şi ele în straiţele cu cele de trebuinţă.
    Fetele, din pruncie, deprind să ţeasă gube flocoase ca lânurile de pe oi, întocmesc scorţuri cu două feţe, pe care zugrăvesc cu lânuri vopsite cu buruiene toate câte înfrumuseţesc viaţa; pregătesc pite rumene, cu tipare de flori făcute-n aluat cu peceţi din lemn mândru încrustat.
    Oamenii acestor meleaguri, scumpi la vorbire, rup cuvintele dar nici n-au trebuinţă să le rostească întregi, că se află în ele simţire şi adevăr, fără de acel înveliş de minciună şi prefăcătorie. Români de viţă mândră, ei se lipsesc de laudă şi linguşiri, că n-au ce să cate între ei „cele de clacă”.
    Aceşti fii ai înălţimilor, de obicei înneguraţi şi cumpătaţi, atunci când  găsesc pricină de haz, râd cu hohote nestăvilite, răsunătoare, precum râsul unor uriaşi. Izbucnirile de veselie ţâşnesc ca apa când  dai cep stăvilarului, să năvălească năhlapii.
    Au oamenii aceştia străvechi obicei să meargă de la unii la alţii, de la sat la sat, şi să ducă vorbe de duh, vorbe de pleaznă, care nu mânie, ci veselesc. Hohotesc unii de meteahnele altora, de mărunte cusururi, zvârlindu-şi-le ca pe buzduganele din poveşti, care de la cei trimişi se întorceau ciocănindu-i pe trimiţători.
    Cum să se mânie un neam de al meu când  i-am aflat o meteahnă de care pot face haz şi când ştie că şi el mi-o coace şi mi-o toarnă, de nici nu-mi vine a crede ? Râdem amândoi şi ne veselim. Şoşotim, în ascuns, la anu ce strigare să ne mai facem, ce alt cusur ne-am mai putea găsi...
    Între unele aşezări de neamuri bune şi apropiate, această luare în derâdere îi pricină de năstruşnică bucurie. Se descreţesc frunţile, ochii sclipesc şmechereşte şi abia aşteaptă satele să audă cum se iau unele pe altele „peste picior”.
    E o beţie a râsului şi o horbotă de vorbe, cum nu se mai pomeneşte !
    De către munte, până pe văile apelor, ţi se năzare că şi pietrele, şi copacii, şi casele, şi toate câte se află, grăiesc şi hohotesc, nu numai oamenii.
    Nu degeaba se zice: „Pişcăm puţintel grâul, făr´ de-al ucide”.
    În noaptea de Anul Nou, noaptea cea mai lungă a anului, când  se pare că soarele răsare din nou după ce apune, la toate ferestrele, pe toate potecile şi în toate ogrăzile se aprind facle muiate în răşină şi focuri din vreascuri de brad.
    Îi cea mai frumoasă sărbătoare.
    Oamenii se îmbracă mândru. Şi, ca în aşteptarea a „ceva ce va să vie”, nu-şi mai află locul. Îşi netezesc straiele, îşi mângâie părul, se învârt împrejurul meselor pe care-s stivuiţi colaci, turtuţe şi scoverguţe, nuci şi mere, şi tot mută cât e un scaun, un blid, un ştergar.
    Pruncii, înghesuiţi unii în alţii, se buşesc în ascuns şi ţin ochii deschişi mari, de parcă ar fi să vadă oarecare minune.
    Din acelaşi neastâmpăr, mai ales fetele, umblu de la prispă la poartă şi uneori găsesc că apa nu-i destul de rece şi fug la fântână.
    Când încep câinii a hămăi, de parcă ar intra oarecare dihanie, se aud din depărtare hăuiri prelungi, zornăiri de zurgălăi şi plesnituri de harapnice.
    Pe drumul de căruţe trec tânjele cu boii împodobiţi de bărbaţii-gazde care ştiu face urări.
    Dintr-o dată se face tăcere, de parcă toate au îngheţat ! Răstimpul pare îndelung.
    Pe locul numit dâmb, măgură, vatra aşezării, dau fuga feciori de la un sat la altul, de-şi rostesc strigările hăuind.
    — Placu-vă a asculta ?
    — Placu-ne, de ce nu !
    — Haida ! Ziceţi-vă dumniavoastră pişcăturile, că nici noi nu ne-om lăsa mai pe jos...
    — Haida, ziceţi:
    „Că mi-i drag că aţi vinit la noi, Ca de-un plug cu şase boi !”
    — N-o hi supărare !
    — Un´ s-o pomenit una ca asta ?
    Deodată, un chiuit lung, ţâpat şi un fecior eu glas tare hăueşte:
    „Unu-i Ciobu între voi ! Atâtea năravuri are, Câ e zile anul n-are !”
    — Aşa-i ?  
    — Aşa-i...
    După o închinare cu vorbe bune şi binevoitoare, feciorii din satul care ascultă strigarea dau fuga către altă aşezare să-şi ticluiască strigarea ce cuprinde sămânţă de adevăr:
              „Guruţă Anuţă, norică brează,
               Strigă socruţa c-ai adus zestre d-acasă —
               Numa ţoale de buci, ca la voi,
               Şi nu scorţuri ca la noi !”
    Nu este uitat nici cel ce umblase să fure oarecare pruncuţă:
              „Mă capră, cap debălat,
               Ce-ai umblat pe Dealu-Încetinat ?
               Zâne-ne cum o fo, ce-ai pătimat !”
    Sunt şi strigări cu întâmplări de multe ori ticluite, dar care arată mintea cea slabă a unor oameni, înfumurarea sau iscusinţa unora, care nu merg până la îngăduirea necinstei.
    Deasupra satului Corneşti se află un deal pleşuv ca un pântec umflat. Feciorii ajung până în vârf şi spun de acolo o poveste cu tâlc, ce arată cât  de lesne crezători sunt unii locuitori din acel sat.
    — Bun găsit, cei din Corneşti !
    — Tăt lunatici dumniavoastră sunteţi ? Ori aţi şi uitat ?
    — Apăi, că noi n-am uitat ceea ce ne puneţi pă grumaz !
    — Apăi, ascultaţi: C-o fo într-o noapte când  un cornăştean de-ai dumnivoastră, unu, Bărgău...
    — Hăi, hăi ! Aşa îl chema !
    — Că l-o fi chemat...
    — Că după Bargău aţi mărs tăţi precum oile...
    — Ce-o lungiţi, bonzarilor !
    — N-o lungim, iacă aşa ! Mergea Bărgău cu ochii la gurguiu opchincilor şi, când  o ajuns la tăul din Capu Satului, o prins a zghiera: „Săriţi, cornăştenilor ! Săriţi cu lopeţi şi securi, care cu ce aveţi, că se-neacă Luna-n tău !”. Dumnivoastră, cornăşteni, care-n gatii, care-n cămeşi, aţi dat buzna să scoateţi Luna. O sărit şi boeresele, care-n zaghii, care-n poale, toate cu căldare şi ciubere.
    — Să scoatem apa, să nu se-nece Luna ! ţipa Bărgău.
    Bărbaţii de-a buşilea umblau în tău, după Lună, ca după peşte.
    - Am prins-o, fraţilor, am prins-o de plete ! a zbierat Bărgău.
    Corneştenii s-o înşirat unu după altu, l-o ţinut de şale pe Bărgău, şi: hăi-rup, hăi-rup ! Au tras, până ce, bâldâbâc, au lunecat toţi, grămadă, în apă.
    - Ni Luna ! Ni Luna, corneştenilor ! Am scos-o ! Îi pe cer !
    — Poveste ori nepoveste, gazde bune, gazde din Corneşti, făr´ de mânie să hie !
    — Placu-vă să mai venim ?
    — Placu-ne !
    — Noi, dacă suntem lunatici, nu-i bai ! La anu să scorniţi alta.
    — Daţi fuguţa, să auziţi ce strigare fac feciorii noştri despre voi, bonzarilor !
    Se auzea de hăt-departe:
    — Bună noapte, bonzarilor !
    — Să vă auzim strigarea ! Drept plată, să ne lăudaţi turtucele, scovergile, precum băutura cu buruiene de pe vârf de munte, de îi zice „Mângâierea sufletului”.
    — Musa-i că venim, că ni s-o cam uscat gâtlejurile !...
    — Da cum o fo cu bonzarii, mai ştiţi ?
    — Şi, dacă ştim ? Nu-i bai să ne mai aduceţi aminte.
    — Apoi, la dumnivoastră o fo unu Sîrghi...
    — Undi la noi ?
    — Aici, la Giuleşti... Ori nu vă mai zice giuleşteni ?
    — D-apoi, că nu ni-i ruşine cu asta ! Şi, dac-o fo, colo, ce-i ?
    — N-o fo întâmplare gre... Da v-o dat numele de bonzari ? Vi l-o dat !... Mergea Sîrghi de oriunde către casă şi era el cam surduţ. În straiţă purta un oloi cu miere. N-o fo straiţa
tocmai legată, că o năpădit la miere bonzarii. Şi, să te ţii, bâzâit şi ţiuit ! Sîrghi, să-i îngheţe sângele, nu alta ! O dat fuga la biserică, o tras clopotul şi o buciumat de-o auzit tăt satu: 
    - Săriţi, săriţi cu coasele şi topoarele ! Au intrat tătarii în Giuleşti ! 
O fo năvală cum nu s-o mai văzut ! Năvală, pân-aţi dibuit bonzarii din straiţă. Sunteţi bonzari ? Sunteţi !
    — Noapte bunicică ! Să trăiţi, că ne-aţi ospătat ! Merem degrabă către Găseşti, să le spunem şi lor oarece...
    La Găseşti s-au oprit feciorii la cele două răspântii şi au chiuit:
    — Bună vreme, bărbaţi din Găseşti ! Cum staţi cu virtutea ? Aţi mai prins oarecare putere ?
    — Că nu-i precum ne strigaţi, dară nu-i cu supărare.
    — Aveţi aici, la gâtlejul satului, un loc de i se zice Vadu Babelor ?
    — Şi dacă ?
    — Aici îi basna !... C-o fo oarecând primejdie peste dumnivoastră din partea unor hrăpăreţi de năvălitori. Bărbaţii au dat fuga la pădure, la codru, ca să pregătească săgeţi.
    - Satu-i pustiit de braţe de bărbaţi ! o zis baba Gherghina. Haida să facem noi întâmpinare ! îndemnă ea femeile. S-o adunat boeresele, şi-au smuls broboadele, şi-au încâlcit câlţii pletelor, şi-au mânjit cu speria obrajii. O luat apoi furcile de tors şi fusele.
    Când  le-o fo văzut cei ce dădeau buzna peste sat, şi le-o auzit clămpănitul fălcilor, gâjâitul vorbelor, precum şi pădurea furcilor de tors şi a fuselor, atâta s-o spăimântat, c-o luat-o la fugă.
    - Este ? Ziceţi cu dreptate, mai aveţi babe ca Gherghina ? Mai ştiţi de Vadu Babelor ?
    — No, ştim ! Placu-vă să gustaţi din clondire ? C-am vorbit destul despre babe...
    — Fără de zăbavă suntem, că merem până la Săpânţeni.
    Ajunşi la Săpânţeni, feciorii o strigat:
    — Bună noapte, săpânţeni ! Nu staţi cu ochii în patru, şi nu ne iscodiţi, că nu vă suntem asemenea ! Mă, sâpânţenilor, dumnivoastră care vă pitulaţi ca mâţele şi vă încovrigaţi ca şărpii ! Îi drept ? Haida, ziceţi ! îi drept că luaţi roata de la căruţă, când  fug caii ca zmeii şi omul nici nu simţeşte până nu se pomeneşte răsturnat cătră şanţ ? Îi drept că găbjiţi puii de sub cloşcă ? Se zice de voi că sunteţi iscusiţi tare şi că vă umblă mintea numa la pozne...
    — Care pozne ?
    — Apoi, că unde s-o mai pomenit ţântirim ca la voi, la Săpânţa ?
    — No, că tare sunteţi zurlii, că nu v-o fo destul cu strigările şi poreclele !
    — No, doară ?
    — Gândit-aţi că strigarea se uită şi se preschimbă şi ce v-o turnat prin cap ?
    — Haida să facem strigare şi celor răposaţi, ca să să afle şi în lumea cea galbenă unde-or mere despre năravurile ce le-o fo avut.
    — Apăi, că nu-i basnă, ci-i răboju fiştecăruia. Iacă, precum:
  „Ion fo păcurar şi-o dat oamenilor măsură strâmbă la lapte şi brânză.”
  „Măria lui Nica s-o măritat cu bogătan bătrâior, dară o purtat grijă şi de unu mai tinerel. !...”
  „Saveta era hâdă, că nu mai ouau găinile vecinilor de spaimă !”
    — No, aşa ţintirim aveţi ! Tare bucuroşi suntem că nu ne aflăm de pe aici, că cine ştie ce ponoase ne-aţi scoate. Să hiţi sănătoşi, săpânţenilor, şi să vă meargă buhu până la marginea pământului !
    — Gătaţi cu poveştile şi placu-vă să ne intraţi în case !
    — Placu-ne nouă, numa vedeţi... să nu umblaţi a ne lua dopurile şi harapnicile. Să nu ne ticluiţi zugrăveli şi vorbe fel de fel...
    — Bune turtuţe, buni îs colacii ! Şi fete mândre ca aici, nicăiri ! Numai un bai ar hi: Să nu aibe şi ele nărav de săpânţene, şi să le hie vorbele ca urzicile !