Ileana nu mai avea stare şi nu mai ştia ce să facă. Privise o vreme pe geam, apoi aburise geamul şi desenase cu degetul pe el fel de fel de flori până i se urâse. Părinţii erau duşi peste munte la nuntă; ca să ajungă, porniseră cu două zile mai devreme. Bunicul plecase la moară iar pe bunica n-o putea scoate din ale ei; toată ziua cosea cu ochelarii pe vârful nasului.
    — Ce frumos coşi dumneatata, bunică ! se linguşi Ileana. Cine te-a învăţat să coşi aşa de frumos ?
    — Mama.
    — Şi pe ea cine a învăţat-o ? 
    — Maică-sa.
    — Şi pe maică-sa ?
    Bunica Todora se opri din cusut şi-şi privi cu asprime nepoata.
    — Ia trage mai aproape vârtelniţa de tine şi începe un ghem nou.
    — Da-mi spui cine a-nvăţat-o pe mama ´matale să coasă ?
    — Îţi spun, da´ să-ţi umble mâinile cum ţi-oi spune eu povestea.
    Ileana, curioasă, prinse a depăna repede-repede, dornică să audă ce-o să-i mai spună bunica Todora.  
    — Ei, nici chiar aşa, că oboseşti prea repede, iar mie o să-mi umble gura ca o meliţă şi n-o să-nţelegi nimic.
    Ileana depăna şi răsucea ghemul cu grijă, să iasă ghemul rotund. Văzând că nu-i spune nimic, se opri. Dar n-aşteptă mult.
    — Demult, demult, peste munţi, aproape de Turda, se afla un lac cu apa limpede şi albastră ca lacrima cerului. În lacul acela trăiau fetele de apă, copiii Vâlvei Apei. Şi fetele astea erau tare harnice; ştiau să coasă şi să albească pânza cum nu ştia nici un om pământean.
    — Erau frumoase ? vru să ştie Ileana.
    — Erau. Aveau părul galben lung-lung, ca Vâlva Apei, şi le plăcea să poarte coroniţe de flori pe frunte. Cântau şi coseau. Acesta era darul lor. De la ele au învăţat fetele noastre să cânte.
    Fetele noastre din munţi, după ce-şi terminau pânza de ţesut, mergeau în ziua de Florii pe malul lacului, aruncau pânza în lac şi odată cu ea şi o mulţime de flori de munte, apoi plecau acasă. La Rusalii mergeau încă de cu seară pe malul lacului. Jucau în jurul lacului, cântau împreună cu fetele de apă şi acolo, pe malul lacului, dormeau, când nu mai puteau de obosite. Dimineaţa, când se trezeau, găseau pe mal cămăşile gata cusute cu înflorituri nemaivăzute.
    Fetele n-aveau voie să spună cine le cosea cămăşile, căci Vâlva Apei îşi ascunsese acolo fetele de teama unor zmei.
    Odată, pe când mergeau fetele acasă, bucuroase că au cămăşi atât de frumoase, s-au întâlnit cu un zmeu. Dar ele nu l-au cunoscut. Vezi că zmeii erau întocmai ca oamenii; numai cât aveau coadă şi puteri nepământeşti. Dar ei, când umblau printre oameni, sau când mergeau la joc, îşi ascundeau coada cu grijă şi nu-i puteau cunoaşte oamenii dintre feciorii noştri. Aşa că nici fetele nu-l recunoscură. Le dădu bună ziua la fete şi le întrebă cine le-a cusut atât de frumos cămăşile. Fetele, neştiutoare, i-au spus şi cine, şi unde stau fetele de apă.
    În anul celălalt, când au mers fetele cu pânza s-o arunce în lac, n-au mai găsit lacul la locul lui. Pe locul acela era o despicătură adâncă. Vâlva Apei, văzând că zmeii vreau să-i fure iar fetele, a împins munţii peste lac, prinzând şi zmeii sub ei şi n-a lăsat pe fundul prăpastiei decât un firicel firav de apă pe care reuşiră să-i fugă fetele. Despicăturii aceleia i se spune până azi Cheile Turzii.
    Ileana scăpă ghemul. Bunica Todora lăsă lucrul pe laviţă..
    — Dă, draga bunicii, ghemul încoace, că-i prea mare pentru tine şi nu-l mai poţi cuprinde cu mâna.
    - Şi fetele din munţi ce-au făcut ?
    Bunica descurcă firul şi vârtelniţa prinse a se învârti iar.
    — Fetele s-au dus acasă şi-au pus mâna pe ac şi pe aţă şi-au început să-şi coasă şi să-şi împodobească singure cămăşile, dacă voiau să fie mândre la horă. Dar le-a fost uşor, c-au avut ca model cămăşile cusute de fetele de apă. Dar fetele de apă tot le ajută şi acum pe ale noastre şi o să te ajute şi pe tine. Iarna vin la geam şi privesc în casă să vadă cât sunt de harnice copilele şi, când pleacă, lasă tot geamul înflorit cu flori de gheaţă, să aibă fetele modele noi pentru cusături şi ţesături.
    — Şi zmeii sunt şi-acum acolo, sub talpa munţilor ?
    — Unii dintre zmei au săpat prin pământ şi-au reuşit să scape. De atunci sunt găurile acelea mari din Cheile Turzii. Vâlva Apei însă a auzit că au scăpat zmeii şi şi-a ascuns şi mai bine fetele. De-atunci nu le-a mai dat voie să-şi ia chip de pământene, iar oamenilor le-a spus să nu le mai zică pe nume.
    Primăvara, când se încălzeşte lumea, ies din pământ şi joacă bucuroase prin aer, pe garduri. Sunt ca un abur, ca o boare de lumină jucăuşă în bătaia soarelui. Când oamenii le zăresc, nu le zic pe nume - Doamne fereşte - să nu fie prin preajmă vreun zmeu şi să-i audă. Zic „ia te uită cum joacă Lariţele !” sau „se bat Prigoriile a vreme bună !” Lariţele şi Prigoriile sunt fetele de apă, dar asta este o taină ce-o ştiu numai oamenii din munţi şi trebuie s-o ştii şi s-o păstrezi şi tu...