Prin pădurea tânără de sub Colţul Bulzului se simţea o nelinişte. Frunzele foşneau din loc în loc înfiorate, apoi iar se alinau şi nu se mai auzea decât murmurul pădurii. Aproape de luminiş câteva rămurele se dădură cu fereală la o parte şi, în lumină, apăru chipul unui flăcău, cu faţa bătută de soare şi de vânt, având în păru-i creţ şi încâlcit o mulţime de ţepi de cetină de brad. Iscodi o clipă împrejurimile, apoi frunzele se adunară iar şi totul spunea a nu fi fost decât o părere.
    Pe potecile umbrite şi prin hăţişuri, om şi animal se urmăreau mai mult bănuindu-se. Gherman învăţase de la tatăl lui meşteşugul vânatului dar, dintre toate sălbăticiunile, râsul i se părea a fi animalul cel mai greu de vânat. Vântul îi bătea din faţă şi urmele sălbăticiunii păreau proaspete în pământul umed, dar râsul se căţărase iar prin copaci şi urmele se pierdeau.
    Ajuns la Colţul Bulzului, Gherman ieşi din pădure şi se urcă pe stânci. La picioare, munţii cu mantia lor verde i se plecau supuşi. Deodată, fără veste, din înălţimi căzu despicând aerul un vultur şi se ridică ţinând în gheare un şarpe alb cu urechile aurii. Şarpele începu să se zbată şi vulturul îl scăpă din gheare. Când vulturul se repezi a doua oară, Gherman i se aşeză în cale şi, învârtind măciuca vânătorească, îl puse pe fugă. Şarpele dispăru printre stânci.
    Flăcăul se aşeză pe o piatră, îşi legă mai strâns nojiţele la opinci, apoi, văzând că e vremea amiezii, se gândi să coboare la izvor. Se făcuse cald şi lumina zilei de toamnă ţintuia pădurea într-o încremenire clară. Gherman mâncă, bău apă rece de la izvor, îşi spălă faţa şi gâtul şi se întinse leneş pe muşchi, la umbra unui brad. Deasupra ochiurilor de apă din jurul izvorului musculiţele se ţeseau cântând subţire, iar păianjenii de apă se aruncau bezmetici, fugind pe luciul apei, încercând să le prindă.
    Dintre ierburi apăru argintiu capul unui şarpe. Încremeni un timp cercetând bolta şi ascultând susurul pădurii, apoi se prelinse spre izvor. Se apropie de o buruiană cu frunze ruginii, pipăi o vreme cu limbile o frunză, apoi coborî la izvor, bău apă şi plecă. Nu trecu mult şi veni alt şarpe care făcu tot la fel ca şi primul. „Asta ce-ar putea să fie ?” se gândi Gherman. N-auzise pe nimeni vorbind despre un asemenea obicei al şerpilor şi nici tatăl lui nu-i pomenise nimic. Dar în cepură să se perinde mereu alţi şi alţi şerpi şi toţi făcură la fel. „Aici trebuie neapărat să fie o taină a şerpilor. Ce-ar fi să fac şi eu la fel ca ei să le aflu taina ?”
    Şi Gherman coborî la izvor, alese o frunză curată, o mestecă în gură... Avea un gust dulce acrişor, dar, de cum o mestecă, îl cuprinse o sete grozavă. Bău apă şi aşteptă. Văzând că nu se întâmplă nimic deosebit, plecă spre casă, dar paşii îl trăgeau spre locuri necunoscute. Şi se pomeni că merge grăbit să ajungă. Unde anume nu ştia, dar trebuia să ajungă acolo şi cât mai repede. Se strecura pe sub brazi, se prelingea printre stânci şi, când ajunse la o peşteră, se târî prin întunecimea ei simţind că e aproape de ţintă. Deodată ajunse într-o sală mare unde erau adunaţi o mulţime de şerpi: roşii, negri, albi cu urechi aurii, cenuşii ca stâncile, iar în mijlocul lor, pe o tipsie de aur, stătea încolăcit un şarpe alb, având vârful cozii împodobit cu şapte inele de aur.
    Flăcăul auzise de la bătrâni că, sub rădăcinile bradului alb, în peşteră de stâncă, trăieşte Şarpele Alb, de care ascultă toţi şerpii, dar crezuse că e doar o poveste.
    - Ce-i cu omul acesta venit aici printre noi ? şuieră Şarpele Alb.
    - Îl cunosc eu, tată, zise o fată, răsărită ca din senin în mijlocul şerpilor. Este Gherman, fiul vânătorului. El este cel care ne ia apărarea şi şerpii nu ştiu să se teamă de el.
    — Ce vrei să-ţi dăruiesc, tinere, pentru binele pe care ni l-ai făcut ?
    Dar Gherman rămăsese privind la fata cu ochii verzi. Aşa ochi Gherman nu mai văzuse.
    - Grăbeşte-te, căci timpul trece şi noi vom cădea în amorţirea iernii şi nu ne vom mai trezi până la primăvară.
    Dar Gherman n-apucă să mai spună ceva şi o moleşeală dulce îl cuprinse şi pe el şi adormi.
    L-a căutat tatăl lui prin munţi şi prin păduri, dar nu l-a mai găsit. Uneori credea că l-au sfâşiat sălbăticiunile şi vânătorul îl căuta prin hăţişurile cele mai îndepărtate, alteori se gândea că poate o fi căzut de pe stânci şi-l căuta prin prăpăstii, dar n-a dat de nici o urmă. Parcă-l înghiţise pământul.
    În primăvară, Gherman se trezi ca dintr-un somn lung, ieşi la soare şi plecă acasă. Se miră când tatăl lui îi spuse că trecuse deja iarna şi nu mai fusese acasă din toamnă. Dar Gherman nu-i spuse ce i se întâmplase. După ce se mai întremă, colinda ca şi mai înainte munţii în lung şi-n lat, se bucura de răcoarea pădurilor de brad, dar era veşnic gânditor. Şi, când uneori se aşeza pe creştetul stâncilor privind depărtările, de sub pietre ieşea ca o părere un şarpe alb cu urechiuşele de aur şi i se încolăcea la picioare privindu-l. „Unde-am mai văzut eu ochii aceştia verzi ?” se întreba flăcăul. Şi Gherman îşi aminti de fata din peşteră, îi privi cu drag ochii prelungi, apoi îi luă capul în căucul palmelor şi-l mângâie. Iar şarpele prinse curaj şi, de la o vreme, i se încolăci pe lângă brâu ca o cureluşă albă. Şi Gherman stătu multe zile pe creste până trecu vara. 
    Într-o zi luminoasă de toamnă şarpele veni mai târziu, nu i se mai aşeză în jurul brâului, ci porni la drum. Şi după felul în care se oprea întorcând mereu capul spre flăcău, acesta înţelese că-l1 cheamă şi porni pe urmele lui. Şarpele îl duse la buruiana şerpilor, rupse o frunză, bău apă şi plecă. Gherman făcu la fel şi-o luă pe acelaşi drum. Acum ştia ce să-i ceară Şarpelui Alb.
    — Iar ai venit, flăcăule. Spune-mi ce să-ţi dăruiesc înainte de-a trece în somnul iernii.
    — Dă-mi-o pe fiica ta de soţie. Mi-e dragă ca lumina ochilor şi numai pentru ea am mai bătut calea şerpilor.
    — Primeşti să mergi în lumea albă a oamenilor, fata mea ?  
    — Oriunde, tată, unde va fi Gherman.
    Atunci Şarpele Alb le dădu la amândoi să bea o licoare verde dintr-un pocal de aur, în timp ce în jurul lor toţi şerpii îşi înnodaseră cozile şi şuierau. Apoi cercul lor se frânse şi tinerii se treziră la gura peşterii ţinându-se de mână.
    Gherman a avut doisprezece feciori cu fata Şarpelui Alb. Şi toţi erau înalţi, mlădioşi şi cu ochii verzi. Când au crescut, mama lor le-a spus unde se ascund comorile muntelui şi feciorii au prins a săpa scoţându-le la lumină.
    Lui Gherman, căruia îi plăcea să-şi amintească de vremea când purta în jurul brâului un şarpe cu urechiuşele aurii, nevasta i-a făcut un brâu de piele cusut cu solzişori mărunţi căruia i-au spus „şerpar”.
    Feciorilor le-a plăcut şerparul, pentru că strânge bine mijlocul, ş-au rugat-o să le facă şi lor.
    Pădurile Muntelui Rece au fost tăiate din loc în loc şi, în locul lor, au apărut o mulţime de gospodării aşezate pe feţele însorite ale muntelui. Bărbaţii iubesc munţii lucrând fie prin păduri, fie scoţând minereu din adâncul muntelui. Feciorii care lucrează la mina din Muntele Rece toţi sunt înalţi, mlădioşi, poartă şerpar, şi se trag din Gherman, iar obiceiul de-a umbla pe sub pământ, căutând comori, îl moştenesc de la străbunica lor, nevasta lui Gherman, fiica Şarpelui Alb.