Trecând de Curmătură, locul unde lanţul Carpaţilor se curmă peste apele Dunării, te întâmpină o privelişte de neuitat: Cerna, cu apele ei limpezi şi repezi adunate din înălţimile munţilor Cernei şi ai Mehedinţilor.
    Curând, firul râului se domoleşte printre doi versanţi ce captează atenţia călătorului. De-o parte şi de alta, ochiuri de pădure şi locuri golaşe, eroziuni albe, abrupturi şi, ici-colo, poieni presărate cu flori nemaivăzute.
    De după un braţ de stâncă, parcă iscodind linia drumului de fier, apare antica staţiune: Băile Herculane.
    Se povesteşte că aici, în timpuri topite de mult în uitare, pe vremea când cerul era locuit de zei, coborâse chiar Zeus, stăpânitorul fulgerelor şi al tunetelor.
    Oamenii erau pe atunci firi slabe şi temătoare. Îşi alegeau ca protectori închipuiţi pe zeii şi zeiţele de la care, credeau ei, primeau toate bucuriile şi durerile.
    Când şi când, zeii coborau pe muntele Olimp din Grecia, unde petreceau cu dulci nectare şi tânjeau după frumoasele fiice ale pământenilor. De-acolo, de pe Olimp, priveau zeii cu superioritate lumea întreagă şi se sfătuiau între ei cine trebuie sprijinit şi cine trebuie pedepsit.
    Adesea, ca să nu se înşele în hotărârile lor, coborau printre oameni şi participau la nunţi şi botezuri. Ca şi oamenii, zeii erau robiţi de patimi; mai ales de dragoste şi ură.
    Într-o asemenea împrejurare, se spune, pe când Zeus se afla printre pământeni la curtea împăratului Amfitrion, nu prea depărtată de muntele Olimp, a descoperit-o chiar în ziua nunţii ei pe tânăra împărăteasă Alcmena, pe care o îndrăgi nespus.
    Temându-se să nu-şi mânie consoarta dumisale zeiască, Hera, sau Junona, Zeus nu putu împiedica nunta, dar îl adormi pe împăratul mire, strecurându-se în locul lui în patul nupţial.
    Împărăteasa Alcmena născu un fiu, pe jumătate zeu, pe jumătate muritor, pe care-l boteză Eracle (Iraclie sau Hercule).
    În acest timp, soaţa lui Zeus, care-şi cunoştea tovarăşul de viaţă, prinsese de veste. Şi, în loc să se mânie pe firea nestatornică a lui Zeus, căşună pe nevinovata împărăteasă, să-i piardă pruncul. Dar celelalte zeiţe şi zei, dorind să câştige bunăvoinţa lui Zeus, îl vestiră de primejdie. Astfel, ocrotit de dragostea părintească a acestuia, Eracle începu să crească într-o zi, cât alţii într-un an, într-un an cât alţii în zece. Şi din ce creştea, se făcea tot mai voinic, mai frumos şi mai înţelept.
    Împăratul Amfitrion, tatăl său cu numele, îl învăţă meşteşugul armelor, dragostea de dreptate şi de adevăr, iar de la părintele său ceresc deprindea toate graiurile pământului, cititul în semnele stelelor, măiestria leacurilor şi multe altele.
    Mânia Herei însă nu se stingea. Urzea fel de fel de planuri să-l piardă. Şi iată că într-o zi i se ivi prilejul, când împăratul Amfitrion căzu într-o bătălie, iar oastea-l alesese căpitan pe Eracle, aşa că planurile de răzbunare ale zeiţei se copseseră.
    Îndată trimise vorbă împăratului Euristeu, ce-l răpusese pe viteazul Amfitrion, că Eracle, fiul învinsului, avea să-i ia împărăţia. 
    Euristeu, nepot de sânge al împăratului Amfitrion, cunoştea, se pare, ceva din întâmplarea nupţială a frumoasei sale mătuşi şi se temu să-l înlăture făţiş pe ocrotitul lui Zeus. Slab şi bicisnic cum era, primi bucuros sprijinul Herei, dar în aşa fel cumpăni lucrurile, ca nici Zeus să nu-i caute cusur. 
    Îl trimise dar pe tânărul căpitan, Eracle, să lupte cu fiare nemaipomenite, să facă isprăvi peste isprăvi, chipurile pentru a-i întări cugetul şi braţele. Dar Eracle învingea de fiecare dată. Astfel, una după alta, se întoarse de unsprezece ori învingător la Euristeu.
    După cea de-a douăsprezecea încercare, Eracle, cică, nimeri pe plaiurile noastre, în valea Cernei. Bolnav, slăbit de multele încercări prin care trecuse, cuprins de sila atâtor nedreptăţi, şi poate plăcându-i locurile acestea frumoase şi pline de taină, hotărî să se statornicească aici. Găsind o peşteră părăsită, se strecură înăuntru să se odihnească. 
    În tot acest timp, Hera însă nu-l slăbise din ochi. Socotea că acum era potrivit să-l piardă. Trimise vipere înveninate să-l muşte, scorpioni, roiuri de muşte otrăvitoare din împărăţia lui Euristeu.
    Dar şi Zeus îşi veghea fiul. Puse o fată să-i cânte ca să-l trezească din somn, în vreme ce el, coborât pe pământ, bătu din piciorul său zeiesc până ce pământul prinse să clocotească, aruncând afară apă fierbinte, aducătoare de putere şi sănătate.
    Aşa se născu, istoriseşte legenda, „Scăldătoarea lui Eracle”. Înzdrăvenit după baia în apa tămăduitoare, îndrăgind de bună seamă ochii mari şi noptateci ai Ghizelei, fata ce-l trezise din somn, Eracle cere îngăduinţa părintelui său zeiesc să se însoare cu tânăra Ghizela şi să se statornicească pe aceste meleaguri.
    Zeus, nu numai că încuviinţă bucuros această căsătorie, dar alergă îndată în grădinile paradisului, de unde aduse tot soiul de flori şi de arbori.
    Astfel, pe lângă frumuseţea pădurilor şi a văilor pline de verdeaţă ce se aflau aici, părintele lui Eracle îngrămădi încă pe-atâta frumuseţe, ca lui însuşi să-i placă a petrece în aceste locuri câteva zile liniştite, alături de nepoţii pământeşti ce aveau să vină. Aşa, se pare, luă fiinţă aşezarea Herculane, după numele lui Hercule, întemeietorul ei, unde Zeus ar fi coborât adesea să-şi scalde oasele bătrâne în apele binefăcătoare şi dătătoare de putere.