Muntele Căpăţâna, se spune, l-ar fi ridicat un uriaş. Cică soaţa lui, uriaşa, i-ar fi cerut să-i facă un urcior din care să bea apă. Dar nu urcior oarecare; unul zugrăvit cu luna şi stelele de pe cer.
    Uriaşul a luat pământ din lungul Oltului, l-a frământat, şi-a tot luat, dar urciorul nu se înfiripa. Uriaşul arunca pământul la spate şi iar săpa. Dar nu se pricepea la olărit.
    Când să pună apă în urcior, acesta se sfărâma. Şi uriaşa nu mai voia să-l vadă în faţa ochilor. Se făcuseră văi largi unde săpase uriaşul, se ridicase munte de pământ în spatele lui, dar urciorul nu-l putea face.
    Atunci i-a dat prin minte uriaşului să caute nişte meşteri pricepuţi într-ale olăritului. A colindat pământul de la un capăt la altul, trăgând cu ochiul la meşteşugarii de peste tot. Unde găsea câte unul mai priceput, aştepta să se facă noapte şi, când meşterul adormea, uriaşul îl lua şi-l băga în sân.
    Aşa adunase el floarea meşterilor olari şi-i puse lângă o pădure unde era lutul bun, să-i facă urciorul dorit. Lângă pădurea cu huhurezi îi aşezase.
    Uriaşul şedea pe muntele de pământ şi se uita la ei cum lucrau. Meşterii olari cutezau să cârtească. Le trebuia o masă pe care să frământe lutul, şi i-o cerură. Uriaşul s-a dus până-n soare răsare, unde-a găsit o stâncă potrivită, netedă şi albă, numai bună pentru treaba meşterilor.
    Masa fu aşezată de-o parte a Oltului. Acuma lucrul începu cu adevărat.
    Când urciorul fu gata, meşterii îi cerură uriaşului un cuptor în care să-l ardă.
    Iar a plecat uriaşul după stânci. Aducea stânci cât casa şi le punea una peste alta, până ce zidi cuptorul.
    Atunci meşterii cerură să aducă lemne. Uriaşul o făcu şi pe asta. Aduse câteva păduri din alte părţi; de pădurea cu huhurezi nu se atinse, că-i plăcea uriaşei dumisale cum cântau păsările acelea noaptea, când ea nu avea somn. Rostuiră şi focul. Apoi îi cerură meşterii flori pentru văpsele cu care aveau să zugrăvească urciorul. Aduse uriaşul câmpii întregi cu flori minunate, ca meşterii să facă şi văpsele de tot soiul.
    Când a fost gata urciorul, uriaşa a scos un asemenea chiot de veselie, c-a zguduit pământul.
    S-a năruit cuptorul de stânci şi s-a sfărâmat masa de piatră. S-au prăvălit până pe malul Oltului, unde-au încremenit. Luna de pe cer s-a speriat. Meşterii cât pe-aci să-şi dea duhul. După ce s-au înţepenit bine stâncile răsturnate, uriaşa şi-a sărutat uriaşul drept mulţumire. Acesta, ameţit de fericire, şi-a pierdut cumpătul şi-a alunecat din vârful muntelui de pământ, lovindu-şi căpăţâna de pietrele cuptorului.
    L-a strigat uriaşa o vreme până a început a fierbe pământul în depărtări, s-a jeluit, dar în zadar. Ape fierbinţi ţâşniră din pământ în câteva locuri, pe văile Oltului, unde ajungeau lacrimile ei. A coborât îndurerată, şi-a luat urciorul şi-a plecat.
    Muntele de pământ pe care-l ridicase uriaşul s-a umplut de păduri şi de flori. Oamenii l-au botezat „Căpăţâna” după întâmplarea aceea. Locului unde i-a căzut căciula, care s-a rostogolit o bucată bună pe firul apei, i-au zis Căciulata. Din valea cea frumoasă nu toţi meşterii s-au îndurat să plece. Adusese voinicul uriaş prea multe frumuseţi în locurile acelea. Cei rămaşi au întemeiat aşezarea Hurezu, după numele pădurii cu huhurezi, din apropiere.
    Meşteşugarii de azi, din meşterii aceia se trag. Si izvoarele cele calde de pe Valea Oltului tot din vremea aceea au rămas. Unuia-i zice Govora, de la gaura făcută de uriaş când a smuls stânca pentru masa de frământat lutul.