Pe versantul vestic al Apusenilor, în locul de întâlnire al câmpiei cu dealurile de la poalele munţilor se află o oază subtropicală „Pădurea Craiului”. De unde şi cum a apărut „Lacul fierbinte”, înconjurat de nisip fin şi scoici minuscule ? De unde floarea de lotus egiptean, care nu creşte nicăieri în Europa, spontan ?
    Tot pe-aici trăieşte un şarpe uriaş ce-şi târăşte inofensiv greutatea prin fauna şi flora specific regionale. Ce contradicţii stranii îmbină şi alimentează aceste contrarii ?
    Cică de mult, pe vremea când popoarele lumii mai rătăceau să-şi caute loc de vatră temeinică, pe aici, printre stâncile acestea, trăia un tânăr crai vestit pentru vitejia şi inima lui bună. Ca să vadă cum îi trăiau supuşii şi să nu piardă din ochi hotarele micii împărăţii, tatăl craiului clădise un castel tainic pe creste. Zi şi noapte tânărul crai cerceta hotarele, nu de puţine ori stropite cu sânge, în lupte grele, cu hoardele cotropitoare.
    Vremea însă trecea, tatăl craiului închisese ochii, şi bătrânii îşi sfătuiseră crăişorul să se însoare. Dar, spre mirarea tuturor, din câte fete îi fuseseră înfăţişate, el nu se opri la nici una.
    - Nu găseşte Măria ta o fată vrednică să ne fie crăiasă ? întrebară bătrânii mâhniţi.
    — Vrednice sunt toate, dragii mei, pe cât de frumoase sunt, dar în inima omului, ca în fântână, încape un singur cer. Stelele, copacii şi tot ce se mai vede ţin de cerul acesta, răspundea domol tânărul crai, ferindu-şi parcă privirea de ochii rugători ai bătrânilor.
    Înţelegând că inima măriei sale şi-a găsit bolta, bătrânii se întristară, dar fiindu-le foarte drag, ţinură să-i afle taina şi să-l ajute a fi fericit lângă aleasa inimii sale.
    — Atunci, pentru ce nu împlineşte luminăţia ta datinile cununiei ? se mirară.
    — Aleasa mea, mărturisi încurcat tânărul crai, este de neam străin. Fiica cea mică a împăratului Nil, care domneşte peste împărăţia cea veşnic însorită, acolo unde se duc rândunelele şi cocostârcii toamna. Mi-e teamă că fiind prea gingaşă, crivăţul i-ar putea face rău.
    — Cine iubeşte cu adevărat învaţă să lupte, măria ta. Până să vie timpul crivăţului are vreme să prindă cât de cât rădăcină pe pământul nostru. Şi copacii bătrâni se mută şi nu cad, dar oamenii... Apoi, căldura inimii măriei tale i-o face pământul prielnic.
    Craiul se învoi bucuros şi fata cea mică a împăratului Nil fu peţită. Mare nuntă se făcu pe plaiurile acestea. 
    Zece zile şi zece nopţi petrecu poporul fără-ncetare, apoi încă de trei-patru ori pe-atâta, cu câte-o geană de somn, încât tinerei crăiese i se păru că visează.
    Şi, poate că ar fi avut parte de vise frumoase, dar taică-său, Nilul, hotărâse să n-o lase singură printre străini şi-i dădu ca însoţitoare pe fosta-i dădacă, o femeie şoldie şi oţetită, care tânjea după ţara ei. Aceasta, de cum ajunse, începu să-i bată cuie în suflet crăiesei.
    — Spune-i bărbatului tău să taie toate pădurile şi să facă focuri mari peste tot, că aici e frig şi-ai să te prăpădeşti.
    Crăiasa tânără şi sfioasă îi asculta vorba supusă, iar craiul, bucuros că gingaşa-i soaţă îi cere ceva, se grăbi să-i împlinească voia. Porunci să se taie toate pădurile din jur, să fie înteţite focuri pe toate crestele din apropiere, dar, crivăţul, căruia îi venise vremea, începu să şuiere şi să izbească mai tare. Jumătate din oştirea craiului fu pusă de veghe la focuri, să nu se stingă nici ziua, nici noaptea.
    Dar dădaca tot nu era mulţumită. 
    — Ai pălit de tot, te-ai ofilit şi te-ai subţiat ca iarba vremuită, şopti iar crăiesei. Cere bărbatului tău să aducă pământ cald din ţara noastră, pomi care nu se veştejesc şi păsări cu viers măiestru.
    Craiul iar se bucură şi împlini cele cerute, dar pământul adus din împărăţia Nilului se răci, pomii se uscară şi păsările măiestre pieriră. De teamă ca soaţa lui să nu aibă aceeaşi soartă, porunci să fie tăiate alte păduri, şi focurile să fie încă mai mari.
    Dădaca însă murmura şi cârtea într-una, iar ochii crăiesei se umbriră de tristeţe şi teamă.
    — Ţi-e frig sufletul meu ? întreba craiul văzându-i mâhnirea.
    — Când eşti lângă mine se pot stinge toate focurile din lume, şoptea crăiasa printre lacrimi. Dar te văd atât de rar.
    Craiul o strângea la piept şi-i aburea palmele cu suflarea, mângâind-o până ce adormea, apoi se urca pe calul lui şi pleca. Ca gândul venea şi pleca la treburile împărăţiei, cu calul în spumă, iar tânăra crăiasă stătea numai cu dădaca, din zi în zi mai ursuză şi mai nemulţumită.
    — Ma tot întreb, ce treburi pot smulge un tânăr bărbat de lângă soaţa lui, dac-o iubeşte ? bombănea aceasta zădărându-şi stăpâna. Parcă-l văd că bate coclaurile pe la vânători cu fetele Şimlăului. Am auzit că saltă-n şa ca nişte voinici şi-s frumoase de pică... D-apoi craiul... eh ! oftă ea a lehamite. Ori n-ai băgat de seamă că de fiecare dată i-i calul frânt şi cămaşa udă ? Stai şi te ofileşti aşteptîndu-l, în vreme ce el îşi face de cap.
    - Nu se poate dădacă, nu se poate, îl apăra slab crăiasa.
    - Ba s-o fi temând de careva ? E-n ţara lui şi toţi îi caută între sprâncene. Dacă vrei să te încredinţezi urmăreşte-l.
    Şi, tânăra crăiasă, tânără cu mintea aprinsă, aşa făcu. Îmbrăcă straiele unui copil de casă şi porni să-şi caute soţul. Dar, pădurile, unde-şi închipuia că-l va găsi la vânătoare, alături de fetele Şimleului, erau departe. Cele apropiate fuseseră tăiate toate, ca ea sa nu simtă frigul. Abia târziu băgă de seamă că se depărtase. Focurile licăreau în urmă ca prin ceaţă, iar frigul iernii se simţea tot mai tare, şi osteneala începuse s-o năpădească.
    Cândva, i se păru c-aude glasuri vesele hârjonindu-se şi că zăreşte o pădure. Se opri, ascultă, apoi înspăimântată începu să se apropie.
    Pădurea mergea şi glasurile vesele se prefăcură în ţipete de moarte. Crăiasa se apropie cuprinsă de presimţiri, dar când înţelese ce se întâmplă era prea târziu. Între dealurile munţilor, din care coborâse, şi câmpie se dădea o luptă cumplită. Craiul, soţul măriei sale, aflat în fruntea unui pâlc de oşteni (ceilalţi făceau de strajă la focuri) lupta zmeieşte. Dar duşmanul, de cinci ori mai numeros, nu se lăsa înfrânt. Ruşinată de gândurile cu care venise, înspăimântată pentru viaţa craiului, care în răgazul dintre două lupte, în loc să se odihnească, se repezea la castel să-şi liniştească soaţa încălzind-o câteva clipe la piept, crăiasa hotărî să-l ajute. Scoase boneta copilului de casă şi rostind o vrajă din ţara ei, îşi tăie cosiţa, aruncând-o între oastea craiului şi potrivnici.
    Pe dată dealurile şi costişele se împăduriră cu brazi şi cu stejari, împiedicând duşmanul să treacă.
    Mirat de ajutorul nemaipomenit, craiul întoarse capul să vadă cui i-ar putea mulţumi. Când îşi văzu crăiasa albită de chiciură, cu părul tăiat, legănându-se gata-gata să cadă, se repezi s-o cuprindă.
    Dar tocmai atunci o săgeată rătăcită i se înfipse în umărul stâng.
    Mâinile lui abia apucară să cuprindă trupul plăpând şi înfrigurat al crăiesei şi glasul lui să-i şoptească:
    — Sprijină-te de pieptul meu, viteaza mea, inima mea te va încălzi...
    Pleoapele crăiesei se zbătură şi ochii ei mari în care se vedeau câmpiile veşnic verzi din împărăţia Nilului întâlniră ochii soţului. Dacă buzele ei rostiră o nouă vrajă, sau poate îşi cerură iertare, nu se ştie. Liniştită, se culcă la pieptului lui, unde se găseşte şi astăzi.
    Astfel, se spune, ar fi apărut lacul dintre dealuri şi câmpie, fierbinte, ca inima plină de dragoste a craiului, ce nu a încetat nici astăzi să-şi încălzească iubita. Căci lotusul cel ciudat, ar fi răsărit din chipul albit de chiciură al fetei celei mici a împăratului Nil. Acolo, în apropiere se mai văd pădurile, munţii şi ruinele castelului din negură. Iar prin nisip, târându-se tristă şi tăcută, o şerpoaică fără dinţi, bătrână şi ostenită, fosta dădacă, rugându-se la floarea gingaşă să se întoarcă în ţinuturile cu soare veşnic. Dar floarea de lotus n-o mai ascultă.