Acest loc ce străjuie apa Dâmboviţei a rămas însemnat în multe legende cu numele de Piscul Doamnei.
    Era pe vremea neuitatului voievod Negru Vodă, care domnea în Ţara Făgăraşului, în Cetăţuia din Breaza, ale cărei urme se văd şi astăzi.
    Într-o zi, cică, Vulc cel isteţ, omul de încredere al voievodului, aduce vestea năvălirii tătarilor în Ţara Munteniei.
    — Şi pradă şi ucid, măria ta, iar fetele le iau în robie.
    Auzind una ca asta, Negru Vodă, mare iubitor de neam şi dreptate, adună sfatul.
    — Să-i ajutăm, măria ta, hotărăşte Oancea cel bătrân, unul din căpitanii măriei sale.
    Şi când bătrânul Oancea spunea un lucru, rămânea de căpătâi, ca bine gândit.
    Olăcarii porniră pe dată să-i înştiinţeze pe românii de prin partea locului, care se arătară gata să-şi ajute fraţii de peste munţi.
    Atunci, doamna Marghita, soţia voievodului care luase şi ea parte la sfat, se rugă de măria-sa să n-o lase singură în munţi.
    Gând la gând, Negru Vodă îşi iubea doamna ca lumina ochilor şi-i plăcu îndemnul.
    Pregătirile de plecare începură în pripă. Apoi, încălecând caii cei mai iuţi, oastea lui Negru Vodă porni prin munţii Făgăraşului.
    În frunte, între doi căpitani era doamna Marghita şi sipetul cu vistieria, de care voievodul nu se despărţea. Măria sa trecea de la o margine la alta, pe un cal alb potcovit cu potcoave de argint, însoţind convoiul şi îmbărbătându-şi ostaşii.
    După ce au trecut munţii şi-au ajuns într-o câmpie lungă şi plină cu flori, se opriră să odihnească trăpaşii, în aşteptarea iscoadelor.
    — Tătarii se apropie, măria ta, vestesc iscoadele îndată ce sosesc. Sunt câtă frunză şi iarbă.
    — Mai odihniţi-vă puţin, spuse voievodul căpitanilor, pe urmă pregătiţi oastea.
    Apoi, în mare grabă, porni să caute în taină un loc mai depărtat, unde să-şi adăpostească ce-avea mai drag: doamna şi sipetul cu vistieria.
    Locul fu găsit pe una din stâncile din dreapta Dâmboviţei, într-o tainiţă bine ferită.
    Lupta începu fără răgaz. Se umplu „câmpul cel lung” de chiote şi de trupuri. Erau mulţi tătarii şi luptau ca turbaţi, dar Negru Vodă era fără teamă. Lovea zmeieşte şi unde lovea făcea prăpăd în duşmani.
    Oastea a fost prinsă din două părţi, de o parte muntenii, care-şi mai veniră în fire văzând ajutorul sosit, de cealaltă Negru Vodă cu ceata de voinici, români unul şi unul.
    Când au ieşit învingători, muntenii se rugară de voievod să-i alipească de Ţara Făgăraşului, iar măria sa să le fie domn.
    Dar nu apucară bine să se îmbrăţişeze de bucuria izbânzii, că nişte iscoade tătare nimeriră ascunzişul doamnei.
    Răcnind şi bolborosind în legea lor, se repeziră s-o facă ostatecă şi să pună mâna pe visterie.
Biata doamnă ce era să facă ? Decât roabă şi cu ţara sărăcită, se gândi mai bine să piară.
    Şi cum nu avea altă scăpare decât moartea, luă sipetul în braţe şi se aruncă în apa Dâmboviţei.
    De atunci stânca aceea a rămas numită Piscul Doamnei.
    Aşa a plătit Negru Vodă unirea celor două ţări, în amintirea cărora a zidit o mănăstire, câteva biserici pe văi, lângă ape şi la poalele munţilor.
    Iar în „câmpul cel lung”, martor la acea întâmplare, a întemeiat o aşezare de târg, dându-i numele de „Câmpul Lung”.