Printre versanţii abrupţi, străjuită de masivul Godeanu, îşi face loc sălbatica, neliniştita şi duioasa apă a Cernei.
    Începând cu vârful Domogledul Mare, la poalele căruia se deschide staţiunea Herculane, o mulţime de culmi cu văi adânci, bizare, cu platouri golaşe şi padini împădurite cu cele mai neaşteptate soiuri de arbori, suspendate la înălţimi ameţitoare, capătă aspect fantastic.  
    Originea apelor ce îşi încep cursul la izvoarele Cernei pare nebuloasă, ca dealtfel întreaga reţea de curgeri subterane din zona platourilor mehedinţene, căci debitul redus al celor trei pâraie (Sturu, Sterminosu şi Ogaşul sec) nu justifică pe deplin abundenţa izvoarelor.
    De aici, dintr-o serie de ciudăţenii întâlnite în Ruptura termală, cum i se spune Faliei Cernei, ce clocoteşte de viaţă misterioasă, se trage rădăcina multor legende.
    Se pare că pe aici, ostenit şi bolnav, după cea de-a douăsprezecea încercare la care fusese supus de Euristeu, a găsit Hercule sănătatea şi liniştea. În aceste locuri, Iovan Iorgovan a căpătat putere să ucidă balaurul.
    Dar, să trecem pe la cele „7 izvoare fierbinţi”, să lăsăm o floare la Crucea albă şi urcând Podul Roşu să poposim pe Platoul Coronini iar din oaza de linişte ce stăpâneşte înălţimile să privim împărăţia Cernei.
    Pe aproape, povestesc localnicii, a fost cândva o linie de graniţă între România şi Austro-Ungaria. Ea urmărea culmea Mehedinţilor cale de 24 km prin ruptura Faliei Cernei şi Cheii, de-a lungul pârâului Ţesna, pe albia Cernei până la gura pârâului Craiova. Potecile „patraulelor” sunt acoperite de bolovani şi de muşchi, dar Piatra Puşcată a rămas albă şi neschimbată din noaptea aceea.
    Prin grotele acestea cică s-ar fi ascuns un fecior. Unii şopteau că ar fi fiul morarului Domogled, din părţile Oltului, prigonit de Bănie, alţii că ar fi al unei vădane năpăstuite de zarafi, din Domaşna.
    Cum nimeni nu-l oprea să-l întrebe de unde vine şi al cui e, feciorul nu se mai feri din calea ciobanilor care-i lăsau, ca din întâmplare, câte-un drob de caş sau boţuri de urdă.
    Apoi, într-o zi, când ridică în pustietatea stâncăriilor o moară de piatră, cu roată din lemn de tisă, fu botezat „Morarul”. Şi încet, încet, oamenii tăiară poteci către moară şi către inima morarului care nu cerea bob de vamă.
    Dar, tot pe atunci s-a nimerit ca o ceată de şapte haiduci să ia-n piept potecile graniţei, prădând negustorii care treceau aurul din munţi, întorcând postavuri şi mătăsuri. Căpetenia lor, unul Mihu, cică purta dolman cu găitane, obrăzar negru, trecea ca o umbră şi mânuia flinta ca un diavol. Se zice că nimeni nu-i văzuse vreodată faţa, nici chiar tovarăşii de flintă.
    Cei prădaţi, că de ucis nu ucidea, povesteau, că avea o mână ca de fier şi era cât un deal. Stăpânirea intrase la grijă. Răscoleau arnăuţii stâncile şi peşterile, patrulele băteau întreit potecile de graniţă, trăgeau flintele zi şi noapte, dar haiducii îşi vedeau de-ale lor. Năvăleau de fiecare dată din alt loc, îşi luau prada şi se topeau, că negustorii şi grofii nu se mai încumetau să treacă decât însoţiţi de cătane înarmate până-n dinţi, lucru care se pare că-i prii Mihului.
    Când se crezură scăpaţi, haiducii picară asupră-le, dezbrăcară cătanele, luară flintele, caii şi încărcătura apoi... sare pe coadă.
    Stăpânirea se făcu foc şi pară. Tună şi fulgeră asupra căpitanilor şi vămiei Godeanului, iar Bănia din Craiova fu ameninţată cumplit.
    Şi cum haiducii se puteau acuma ascunde printre cătane, având arme şi tunici la fel, însemnară pândarii şi poteraşii cu numere ascunse, iar preţul prinderii fu îndoit. Haiducii însă parcă erau fermecaţi. Cu cât laţul din jurul lor se strângea, cu atâta le creştea înverşunarea. Când drumurile şi zilele de trecere a graniţei fură schimbate, Mihu se potrivi la fel, încât căpitanii începură a se bănui şi-a se pândi între ei.
    Într-o noapte, baba Corcoaia doftoroaia, care o peţise pe frumoasa Alba, fata vameşului Godeanu, pentru fiu-său Bobot, băgă de seamă că fata se furişa seară de seară printre geanţuri la grote. Mânioasă că Alba nu-i omenise peţitul cu răspunsul aşteptat, i se luă pe urme. Dar fata prinsese de veste şi gândi să-i joace babei în sită. Se prefăcu a cerceta îngrijorată împrejurimile, apoi urcă pe-o stâncă acoperită de scumpie roşie şi, dezbrăcându-se, începu să se scalde în purpura scumpiei şi-n raza lunii.
    — E vrăjitoare fetica, murmură Corcoaia înfuriată. Iată de ce nu se prinde de ea nici una din vrăjile mele de dragoste pentru Bobot. Ei, lasă ! 
    Şi-ntr-un suflet alergă la nâtintocul de fiu-său, care mai era şi zbanghiu pe de-asupra, şi-l dăscăli ca-n seara următoare să se ţie pe urma fetei până o va vedea dezbrăcându-se şi să-i ascundă bine îmbrăcămintea.
    Bobot că hâr, că mâr, dar maică-sa-i găsi muştarul.
    — Dac-o laşi dezbrăcată nu se mai poate întoarce la tată-său, Godeanu. Ea o să te roage să-i dai surtucul tău, să n-o vadă caraulele goală...
    — I-l dau ! se bucură Bobot.
    — I-l dai, nătăntocule ! Te faci că i-l pui pe umeri şi-o iei în braţe, şi-o aduci aici. Ai înţeles ? Apoi îi poţi pune jugul.
    — Îhî ! se dumiri Bobot, şi-n seara următoare, boc, boc, pe urma Albei, susurând de răsunau văile: „Las´ că te fac eu frumoaso să-mi vii acasă !”.
    Alba râdea, în gând, şi prefăcându-se că habar n-are, îl purtă din deal în vale, până-l osteni bine, apoi ţuşti pe drumul ei.
    De la ea, pare-se, afla haiducul Mihu tainele vămeşitului, drumurile negustorilor şi numărul celor care-l pândeau. Se iubeau. Şi, ca toţi cei care se iubesc se potriveau la gânduri. Deopotrivă-i durea să stea cu mâinile-n sân, în vreme ce aurul şi grânele se scurgeau în mâini străine secătuind sărmanii. Dar mai mult dorea acum Alba, care simţea primejdia, să treacă cu Mihu în Mehedinţi, să-şi facă o temelie a lor. Mihu prinsese însă gustul haiducitului, al galbenilor şi al puterii. Amâna plecarea şi râdea de spaimele ei.
    Când auzi că Bobot, fiul Corcoaiei, îi era pe urme, hohoti şi mai şi:
    — Neisprăvitul acela ? N-ajung poterile să-mi sufle colbul după turetci, dar Bobot ?
    Şi râzi, şi râzi.
    — Nu râde bădiţă ! se rugă fata, că nu-i semn bun. Răul nu-l fac înţelepţii. Şi eu îl simt furnicându-mi umerii. Mihu râse înainte şi-o ridică deasupra capului, ca pe-un fulg:
    — Am eu un frate-n lună, dacă nu râzi şi fu, te arunc la el !
    — Mi-e drag pământul bădiţă, zâmbi printre lacrimi fata.
    Când să plece, Mihu o sfătui cum să scape de Bobot şi Alba se făcu nevăzută.
    În zori, Corcoaia văzând că fiu-său nu se-ntorsese, porni să-l caute. Îl găsi ghemuit pe-o lespede, cu ochii cât bobul de mazăre.
    — Unde-i Alba, măi ?
    — S-a dus şi nu s-a mai întors, mamă, tună el. Mi-e teamă să nu se fi înecat, c-o păzesc de-aseară şi pic de somn.
    — Să se înece-n scumpie ? În lună ? îşi vărsă baba veninul. Te-ai dat de gol, ori ai adormit ca un netot.
    Plecară spre casă ocărându-l. Bobot tăcea mâlc şi călca smerit în urma maică-si, picotind. În poarta vămii, cine ? Alba. Torcea de zor canură.
    — Bună dimineaţa mătuşă Corcoaie. De cu noapte după ierburi de leac ? Aţi cules şi scumpie ?
    — Cătam buruiana de „ceas rău” frumoaso. Acu´ dă-n floare. Dar aceea se culege pe-nserat.
    — E teafără mamă ! E teafără ! se bucură Bobot văzând-o.
    Alba zâmbi, ochii Corcoaiei aruncară flăcări şi feciorul îşi înfundă capul între umeri.
    Acum Alba intră la bănuieli. Corcoaia ştia ceva, altfel n-ar fi vorbit de buruiana „ceas rău” şi de-nserat. Dar ce ştia ?
    Godeanu se miră de smerenia şi hărnicia Albei, care trei zile nu-i ieşi din vorbă. Ba se duse singură, voiniceşte cu boabele la moară şi făcu turte.
    A patra zi n-a mai putut gândi la ea. Fusese jaf mare. Schimbaseră potecile, aurul era purtat în dăsagi cu porumb, şi negustorii îmbrăcaţi ţărăneşte se prefăceau a veni şi-a pleca de la moară, unde mişunau arnăuţii. În sacii din căruţe încărcaseră alune turceşti şi nuci, să atragă haiducii, cât trec pedeştrii cu desagii.
    De unde să fi aflat Mihu taina desagilor cu aur ?
    Se repezi asupra lor ca eretele, îi topi, şi spintecă din fugă sacii cu alune turceşti şi nuci, risipindu-le în văi.
    Corcoaia n-avea astâmpăr. Se duse la căpitanul arnăuţilor şi-l întrebă ce preţ s-a pus pe capul Mihului.
    — 200 000 de galbeni, başca partea mea şi-a negustorilor; cine-l dă-n piept s-a făcut om.
    Şase zile şi şase nopţi a pândit baba, prefăcându-se a culege buruieni prin albia Ţesnei, pe malurile Cernei, la Prisăcina, în chei şi pe la moară. Nu se ascundea şi dondănea în legea ei când găsea câte-o iarbă de leac mai de soi. Unele ierburi se culegeau înainte de rouă, altele seara.
    A şaptea zi i-a arătat căpitanului unde să pună butoaiele cu pulbere, şi-a luat feciorul, a trecut Arşasca, geanţul Schitului, prin Dosul Cernei, până la Gura Olarului. Acolo s-au pitit într-o grotă şi-au aşteptat.
    Ce-a urmat, greu de povestit. Cum s-a zvârcolit pământul când au plesnit butoaiele cu pulbere, cum s-au despicat munţii şi-au curs bolovanii. S-a auzit până-n cer, încât şi stelele se pitiseră.
    Numai Alba alerga bezmetică printre flăcări, la moară, unde nechezau şapte cai înşeuaţi, fără stăpâni. Pe unul din ei, care-i ieşise-n cale, încălecă şi geanţ cu geanţ cercetă până găsi peştera în care se-ascunseseră cei doi. Atunci fata începu să care bolovan cu bolovan la gura grotei, zidind-o; calul o ajuta bătându-le cu copita, iar lespezile încinse se lipeau între ele, până mai rămase cât un ochi şi abia atunci o strigă pe Corcoaia să-şi verse sufletul.
    Cică văzându-se închişi în piatră încinsă, cei doi au început să lovească ameninţând şi rugându-se să fie sloboziţi. Fata Godeanului însă plecă tăcută să caute cele şapte trupuri de voinici, să le îngroape creştineşte. Dar piatra avusese grijă de asta. Şapte culmi se ridicaseră din trupurile lor. Culmea Sturului, Gârdomanului, Bulzului, Vârful lui Stan, culmea Vlaşcului, Gugul şi Muntele Domogled (al Mihului). Iar din marea ruptură ce-a străpuns granitul, apele s-au adunat în adâncul pământului, să-l plângă pe Mihu. Trei zile şi trei nopţi au fiert şi-au gemut apele, apoi s-au întors prin şapte straturi de argilă şi şapte straturi de piatră, deasupra pământului, în şapte izvoare fierbinţi, cu putere de leac.
    Aşa a fost, sau numai o întâmplare le-a legat de viaţa haiducilor, nu se ştie. Corcoaia cică a săpat cât a săpat drum prin piatră, şi când a ostenit, l-a prefăcut pe fiu-său în balaur cu şapte capete, iar ea a devenit viperă.
    În numele Albei, mai sus de cele şapte izvoare, un bătrân de prin părţile Oltului, Moş Domoglete, a ridicat o cruce mare şi-a plâns ca un părinte. A stat un timp pe-un bot al Pietrei Puşcate, uitându-se în văi. A văzut moara, a oftat şi a coborât. A mângîiat roata, pietrele, şi-a pornit moara să macine golul. O noapte întreagă a mers moara goală scrâşnind şi scârţâind ca un suflet care se rupe. Apoi s-a dus la grote. A căutat grotă cu grotă, până a dat de una cu poartă din lemn de tisă, ferecată. Unii spun că pe aurul şi bogăţiile aflate ar fi dres aşezarea târgului ce se vede şi azi, şi-ar fi adus marmură din Ruşchiţa pentru băi. Alţii că s-ar fi prăvălit după Piatra Puşcată, cu galbenii şi podoabele haiducului. Cine să ştie. Pirul şi scumpia au acoperit Piatra Puşcată. Alunele turceşti şi nucii au crescut de-a valma prin păduri; prin grote au trecut alţi haiduci, balaurul a fost răpus, dar moara fără morar a rămas. Bătrânii din împrejurimi mai vin şi astăzi cu „boabe” să macine amintiri de demult...