Aproape şase veacuri şi-au fărâmiţat peste lume întâmplările, bune şi rele, din vremea voievodului Mircea cel Bătrân.
    Steiurile munţilor şi apa Oltului, şi zidurile cetăţilor ce i-au auzit glasul şi i-au rasfrânt chipul blagoslovit cu atâtea virtuţi mai povestec încă.
    Cine-a străbătut drumurile pe care-au călcat paşii voievodului, când a pornit să-şi cunoască hotarele, prin anii 1380—1386, nu le mai poate uita.
....Ieşiră-n cale, spune legenda, să-l întâmpine pe măria sa codrii de oameni.
    Aducea iertări voievodul, împărţea daruri, ridica moşneni dintre şerbi, dădea ohabe, oprea pedepsirea robilor şi nedreptăţirile. Împărţea daruri cu mâinile amândouă şi cu inima.
    Atunci, la primele drumuri de cunoaştere, vor fi alunecat ochii măriei sale mai în voie peste frumuseţile pământului. Atunci pare să fi descoperit la ieşirea din defileul Oltului un loc mai tainic şi mai bogat în linişte, Nucetul.
    Pădurea de nuci cu frunza fremătătoare şi aromată, iar peste drum de ea, de partea cealaltă a Oltului, întindere însorită ca un hotar de basm. Pe acest plai poposi şi măria sa. Ochii lui uimiţi nu se mai saturau de neaşteptata frumuseţe şi pace. De bună seamă atunci hotărî să ctitorească aici mănăstirea Cozia, lăcaş de reculegere şi de apărare. 
    Dar puţină parte avea să aibă voievodul Mircea de pace şi alin. Baiazid I, Ilderim-Fulgerul, mândrul şi neînvinsul sultan, clocotea pârjol mare.
    Multă jale şi lacrimi avură să umble prin ţară. Dar şi mândrie. Voievodul Mircea, slăvit să-i fie numele, aducea această fală. Faima vitejiei sale, a înţelepciunii cu care cumpănea lucrurile aveau să colinde întreaga Europă.
    Şi duşmanul îi recunoştea aceste virtuţi, pe măsură ce avea de luptat cu el. Preţuirea creştea însă geamănă cu ura hrănită de pungile cu galbeni ale lui Vlad, vândutul Fulgerului.
    Duhul războiului ţinea strâns în gheare întreaga Europă. Se cutremura pământul sub oştiri înzăuate şi gata de încălcare. Vuiau codrii, şi păsările-şi uitaseră cântecul.
    În vremea aceasta se ridica mândra mănăstire de la Cozia. Adusese voievodul zidari vestiţi, sârbi şi bizantini. Unuia dintre ei, căpeteniei meşterilor, ce se pare că-i înlesnise voievodului ieşirea din întunecata închisoare de la Brusa, unde fusese voievodul atras în cursă de sultan cu vorbe mieroase despre pace, îi încredinţa lucrarea acestei zidiri.
    Iubea pacea înţeleptul domn, şi-ar fi dorit-o pentru poporul său atât de greu încercat. Să sporească frumuseţea pământului, nu să o întunece sângele scurs.
    Vestitul meşter ce lucrase la zidirea închisorii de la Brusa cunoştea toate tainele zidurilor şi sprijinea în această faptă pe unul din fiii Fulgerului, Celebi Musa, pe cât se pare fire dreaptă şi omenoasă. Ruşinat de cursa mârşavă în care aprigul său părinte îl atrăsese pe viteazul domn român, principele Celebi Musa va fi voit să spele nedreptatea săvârşită de Baiazid. Meşterul zidar i-a fost călăuză spre libertate voievodului.
    Aşadar, acestui meşter îi încredinţase voievodul ridicarea mănăstirii Cozia. Şi nu greşise în alegerea măriei sale; o spun zidurile şi astăzi, după aproape şase veacuri.
    Răsplătit din plin pentru credinţa sa, preţuit de voievod pentru priceperea sa, vestitul zidar nu şi-a drămuit iscusinţa. Când au început lucrările s-a înfăţişat voievodului şi i-a spus:
    — Vremurile-s tulburi, doamne, să-mi fie iertată îndrăzneala; aş voi să zidesc în vatra mănăstirii trecere tainică, pentru zile de primejdie neaşteptată.
    Va fi cuprins voievodul chipul meşterului său cu privirea întunecată, ori îngândurată, şi va fi cumpănit câteva clipe. Apoi şi-o fi amintit de pădurea de nuci de pe celălalt mal al Oltului, unde poposise la întâiul drum prin ţară.
    — Prea bine, meştere, numai să faci gropniţa de ieşire pe sub albia Oltului, tocmai dincolo, în Nucet.
    — În Nucet, doamne ! Despre ea nu vor şti alţii decât oamenii mei. Şi oamenii mei sunt muţi ca peştele, măria ta.
    Aşa s-a zidit tainiţa voievodului. Din vatra stranei în care avea să stea măria sa, în clipe de reculegere, croi meşterul drum tăinuit pe sub apele Oltului, până-n desişul Nucetului.
    Drum boltit adânc, în pământ, din gresie de munte şi marmură. Gresie, ca să absoarbă umezeala, să fie cu putinţă chiar o şedere mai îndelungată, la nevoie. Pereţii se sprijineau pe coloane subţiri, ce slujeau şi la aşezarea făcliilor care luminau drumul.
    După întâia uimire cu care cercetase voievodul zidirea, se spune că s-ar fi încruntat.
    — Negre vremuri îmi prezice lucrarea domniei tale, meştere.
    — Strălucirea măriei tale să le lumineze, doamne, întru mulţi ani ! Şi-n pace ! Oare nu măria ta ai spus că lucrul rău se cade să-l priveşti cu înfăţişare veselă ?
    — Îmi aduci aminte de Brusa ?
    — Numai de trebuinţa zidirilor ascunse, măria ta.
    — Atunci să înveselim adăpostul acesta pentru vreme rea, meştere. Porunceşte cuviosului Sofronie un pocal cu vin.
    După ce vărsă puţin vin pe vatra tainiţei, pentru morţi, voievodul Mircea închină pentru sănătatea meşterului, cinstindu-i astfel lucrarea şi încălzindu-i inima.
    — Bine-ai făcut, ce-ai făcut, bunule meşter. Să nu crezi c-am fost vreo clipă nemulţumit de lucrul domniei tale. Mi-am amintit numai de tulburările de deasupra pământului. Curg şi hăuie furtunile peste lume, ca apa Oltului deasupra noastră. Hai, ia de bea şi domnia ta o cupă.
    — Fie ca să intri în această tainiţă numai victorios, mărite voievod ! Să treci prin ea doar pentru a-ţi bucura slăvită privire de pădurea Nucetului.
    De multe ori şi-o fi amintit voievodul clipele acelea. Prinsese mare dragoste şi mândrie de trecătoarea cea tainică, lucru ce i-l împărtăşi apoi credinciosului Boian şi fiului măriei sale. De multe ori o fi ridicat covoraşul şi podeaua stranei, şi-a coborât în tainiţa ce-l trecea neauzit pe malul celălalt al apei, să sfătuiască în tihnă cu credincioşii codri şi munţi.
    Dusese puternice lupte la Câmpia Mierlei, Rovine, Nicopole. De răgazuri prea mari n-a avut parte măria sa în lunga şi zbuciumata-i domnie.
    Nădăjduise în pace mai îndelungată după ce-l rănise pe Baiazid Fulgerul. Codrii Deliormanului, Vlăsiei, toţi codrii şi munţii fuseseră alături de măria sa, la încleştări. Şi ei visau pacea. Dar la ceas de luptă se aruncau asupra vrăjmaşului, oştire aprigă, alături de oştirea instruită. Smârcurile şi mocirlele căscau guri uriaşe să-şi înghită cotropitorii.
    Cât se vindeca, avea astâmpăr Fulgerul, apoi pornea mai avan.
    N-a boltit meşterul tainiţa în zadar. Au înflorit şi zâmbete în ochii voievodului, i-a scăpărat şi inima de dragoste. Dar niciodată nu s-a bucurat deplin de cele lumeşti.
    Pietrele acestei tainiţe ascunse i-au purtat glasul plin, bărbătesc, de la un capăt la altul, precum şi hohotele de bucurie după isprava cu principele Celebi Musa, pe care-l smulsese tocmai din Asia, unde era surghiunit. Ca şoimul de munte îl smulsese să-l poarte către jilţul sultanului Baiazid Fulgerul, tocmai când ceilalţi principi se sfâşiau mai dihai între ei, pentru domnie.  
    Întregii lumi i se păruse de necrezut. Împăratul Bizanţului şi ceilalţi cărora le mărturisise voievodul planul său, cerându-le sfatul, îl găsiseră de neînfăptuit. Dar voievodul Mircea cel Bătrân îl înfăptuise.
    De sub ochii emirului ce-l păzea cu străşnicie l-a smuls. Şi nu fără să sângere l-a dus la Argeş, apoi l-a aşezat în jilţul sultanului. Dar sângera pentru pacea poporului său. Pentru pacea Europei întregi.
    Astfel, Ilderim-Fulgerul, ucis de Timur-Şchiopul, fu o vreme uitat.
    Atunci, după ce-l înscăunase pe principele Celebi-Musa, a călăuzit voievodul Mircea pentru întâia dată oaspeţi pe sub bolţile tainiţei sale, la sfat tihnit, stropit cu vin limpede, ca strălucirea cleştarului, adus de stareţul Sofronie. Nici Filotei, călugărul, nu fusese uitat. Abia-şi isprăvise de scris „Pripealele” Filos, grămăticul ce slujise atâţia ani istoria acelui timp, şi era dornic de noutăţi din „cea lume părăsită”.
    Şi fiul voievodului, bărbat acum, trecut prin pârjolul de la Cornul de Aur, se bucura de uimirea oaspeţilor părintelui său.
    Tărâmul de basm ce li se înfăţişă ochilor, îndată ce ieşiră din „gropniţa” tainiţei, lumina ochii tuturor celor de faţă. Bătuseră cea lume, însoţindu-şi domnul la lupte, prin alte împărăţii, dar minunea acestui ţinut le ştergea pe toate cele văzute.
    Aşezaţi la masă de piatră, masă ce se mai găseşte şi astăzi acolo, ascultând apa Oltului ce parcă doinea, freamătul codrului de nuc, sfătuiră îndelung despre ce-ar putea face ca omenirea să trăiască în pace.
    Osemintele voievodului Mircea cel Bătrân s-au înzidit în vatra mânăstirii. Veacurile s-au cernut peste tulburata lume; tainiţa de sub pământ încă mai păstrează sunetul paşilor săi, ecoul cuvintelor măriei sale se mai aud în clipele de linişte. Poate nu sunt decât duhurile pământului, vasalii măriei sale codrii, şi munţii, şi apele ce-i veghează somnul, înflorindu-i numele în şoapte ca nimeni să nu-l uite.