Între văile adânci ale Oltului, Jiului şi Streiului, prelungind creasta principală a masivului Parâng, se află Munţii Căpăţânii.
    Nu foarte înalţi, nici foarte întinşi, dar încărcaţi de păduri şi taine; foarte iubiţi şi cântaţi de localnici. Printre multele legende cu haiduci (Ciortobel, Negovanul), pe Plaiul lui Dincă, la Curmătură, în grote şi locuri misterioase, ar mai juca şi azi flăcările galbene ale comorilor uitate.
    Din Vârful Nedeii, cu platoul lui uriaş păzit de Vârful Ursu, cu prelungiri şi coborâşuri domoale, spre numeroasele pâraie, se văd spaţii stâncoase intercalate de podişuri, cu poteci şerpuitoare, frământate parcă de un clocot interior şi dezolare.
    Pe-aici, într-un bordei părăsit, se pripăşise cândva o femeie tânără cu un copil de-o şchioapă. Nimeni nu ştia de unde vine, ce hram poartă, dacă fugise de lume ori o căuta. Cumetrele, care-o zăreau bătând potecile ca umbra, şi vânătorii meliţau multe. Era frumoasă femeia ca un cireş înflorit, şi-n ochii ca zarea ardeau stele ascunse, iar părul ca afina scânteia sub năframă.
    Mulţi ar fi-ncercat potecile către inima ei, dar ea era surdă la alt glas decât al lui Voinea, fiu-său, căruia-i vorbea despre viaţă, cum păsările aduc pentru pui hrana de la mari depărtări, uitând că ele sunt flămânde.
    Până şi temutul Vătăşel, la cuhnia căreia slujea pe lângă jupâneasă, se îmblânzea privind-o. Zi de zi bătea femeia măgurile între bordeiul dintre stânci şi conac, iar spre seară se-ntorcea alergând cu un coşuleţ cu mâncare. Îi spăla mâinile şi-l hrănea, şi-i cânta mama, îi cânta parcă voind să-l despăgubească pe Voinea de singurătate, să-l cureţe de răutatea cumetrelor, de lumea lepădată în iazuri.
    Dar într-o zi, Vătăşelului îi picară oaspeţi de la Bănie, şi femeia fu nevoită să înnopteze slujindu-i. Dacă văzu că petrecerea se întinde, se rugă de Vătăşel să-i îngăduie să plece, că-i plângea copilul închis în bordei.
    Fie că Vătaşelul se nimerise cu chef, fie că urmărea să-şi veselească oaspeţii cu glume, ori să-şi arate duhul, se-nvoi. Porunci jupânesei să-i umple coşul cu faguri, peste tainul de bucate, clipind des din ochi şi ţuguind gura spre meseni:
    — Dacă ţi-e de grabă şi nu te temi de urs, curmă drumul peste pâraie, suie potecuţa Repedea şi-ajungi într-un suflet. Iar, dacă ai noroc, în drum, să vezi flăcările galbene pe comorile rătăcite de haiduci, pune semne, că te ajut eu să le cauţi.
    Obrajii femeii se aprinseră la râsul acrit de Cotnar al oaspeţilor, dar nu crâcni. Închise uşa cu grijă de parcă se temea să audă nişte degete strivite trosnind şi ţipete.
    Alergă în noaptea cătrănită, mutând coşuleţul dintr-o mână în alta, pe drumul desenat de Vătăşel, liniştindu-şi în gând copilul. Dar abia curmă drumul peste pâraie că şi văzu două flăcări sticlindu-i în faţă. Se stingeau şi răsăreau, de parcă ar fi clipit. Nu apucă să se întrebe ce ar putea fi, că o namilă grozavă i se propti în cale, mormăind cumplit.
    — Pune coşul jos şi zi bogdaproste c-ai scăpat cu zile, auzi, răguşit.
    Dar femeia strânse coşul mai bine şi scoase un ac din păr.
    — Dacă atingi caşul, îţi scot ochii. Duc mâncare copilului şi-am trudit pentru ea.
    — Să-mi scoţi ochii ?
    Namila de urs, că urs era, se ridică şi îmbrăţişînd-o o legănă ca pe-un fulg în negură.
    Femeia lovea ca-n vânt şi ursul strângea.
    — Îngăduie-mi viaţa, până scot copilul în lume, se rugă femeia, simţind că-şi pierde răsuflarea. Îţi dau o bucată de fagure.
    Dar namila, care nu era flămândă cât mânioasă de-ndrăzneala femeii, se simţea datoare s-o strivească, numai să-şi arate puterea.
    — Faguri mai găsesc eu în pădure, dar cu oamenii am răfuieli vechi. Te mănânc, ce mai.
    — Dă-mi drumul la copil, ursule, că otrăvită de griji cum sunt, îţi cad greu la ficat şi-ai să boleşti. Când o fi destul de mare să iasă-n lume fecioru-meu, vin bucuroasă să-mi iei zilele. Făgăduiesc !
    Şi cum ursul începu să se codească, femeia îşi tăie un deget şi îl dădu zălog, învoindu-se să-l hrănească zi de zi până la soroc.
    Apoi strânse palma în pumn şi alergă acasă.
    — De ce-ai venit aşa de târziu mamă ? întrebă Voinea când o văzu. Mi-e foame !
    — Vătăşelul a avut oaspeţi, spuse mama, aşezându-i bucatele pe marginea patului să nu se mai obosească şi să nu-i piară somnul.
    — Dar de cântat nu-mi cânţi astăzi ?
    — Îţi cânt, răspunse femeia, şi-n vreme ce dereteca bordeiul, îi cântă cântecele de fiecare seară.
    Poate puţin mai încet, dar Voinea era somnoros şi nu băgă de seamă. După ce-l văzu adormit, îşi obloji rana, plânse, şi-n zori se duse la lucru. Treaz, Vătăşelul parcă uitase ceea ce vorbise-n ajun. O privi numai şi-o întrebă de mână.
    — M-a zdrobit un cleanţ...
    Pe urmă îşi văzu de treburi. Seara, mergând spre casă, tot pe la Repedea, prin Curmătură, o aştepta ursul. Isprăvind degetele mâinii stângi, trecu la degetele de la picioare. Abia se mai târa, îngălbenise, se uscase, oblojită pe arşiţă, în mirarea cumetrelor, care meliţau neostenite, punându-i în spinare molimele şi pagubele din sat. „Piaza rea”, „Ciungită”, „Vrăjitoarea”.
Până şi Voinea, care creştea într-o zi cât într-un an, apleca urechea la vorbe şi se sfia cu ea.
    După un timp, Vătăşelul, îmboldit de lume, ceru jupânesei să-şi caute alt ajutor la cuhnie, să nu mai vadă Ciungita prin casă.
    — Ai, doamne, stăpâne, se văita jupâneasa, unde să găsesc eu acuma ajutor, când peste două zile-i Nedeia ? Vin oaspeţi de peste Jii şi Olt, iar nepricopsita ciungită cum e, mai are o mână bună şi cunoaşte rostul.
    Vătăşelul se învoi şi pregătirile începură. În seara aceea, femeia iar întârzie şi ursul mânios, nici una nici două, că i-a crescut copilul şi-o mănâncă.
   Mai îngăduie-mă trei zile, ursule, se rugă femeia, să-i pot face un rând de haine noi, să iasă-n lume la Nedeie, apoi gata.
    — Şi dacă nu poţi ?
    — Ziua şi noaptea am să cos, spuse femeia. La Nedeie vin fete multe şi de neam, nu se poate să nu-şi găsească şi el una.
    — Pe urmă ai să fii ostenită şi otrăvită că nu i-ai făcut straie destul de frumoase, şi-mi cazi greu la ficat şi mor. Nu, nu, hotărî după un timp ursul. Mai bine hai în grota haiducului Ciortobel, alege-ţi îmbrăcăminte câtă pofteşti, o pungă cu galbeni, şi să n-o mai lungim, că fiu-tău n-are nevoie de mai mult.
    Femeia tresări, înghiţi în sec, tăcu, că-i venise rândul ursului la dreptate, şi merse la grotă. Era acolo... tot ce-ţi dorea inima: caftane şi tunici cu nestemate, haine de boieri şi căpitani despuiaţi de haiduci şi pistoale.
    Alese femeia ce-alese, luă o pungă, mulţumi ursului şi se grăbi acasă.
    — Iată Voineo, mâine începe Nedeia, şi-a venit vremea să-ţi cauţi soaţă. Eu ţi-am dat tot ce-ţi trebuie şi-aici ai ce-i trebuie lumii.
    Băiatul încercă hainele, îşi potrivi faţa după port, uitându-se la maică-sa cu coada ochiului. Şi iată femeia trăi cumplitul ceas, să-şi vadă feciorul mare.
    Adunată în uşa bordeiului, îi privea în urmă, „Voinea, micul meu Voinea ia seama pe unde mergi şi ce faci, băiete, c-ai crescut”.
    Dar ochii feciorului sclipeau spre Poiană, la Nedeie, unde s-auzeau lăute şi strigături. Urcă stânca domol, cercetând fetele. Toate-i zâmbeau şi-l îmbiau cu ochii. Semăna cu mamă-sa, Voinea. Curând se amestecă printre perechi, cu perechea lui. Era o fată subţire ca o dimineaţă de primăvară, a Coziei, neam de voievozi.
    Ceasurile se rostogoleau ca apa peste bordei, dar femeia nu le simţea. Îngână toate cântecele ştiute, cu ochii pierduţi. Apoi închise uşa şi-o luă încet spre Curmătură. Dar ochii i se tot întorceau spre Poiana Nedeii. „O fi găsit Voinea fată vrednică ?”
    Şi gândindu-se că ursul mai putea aştepta puţin, se întoarse şi începu să urce stânca, înspre Nedeie. Înainte de-a închide ochii, trebuia să-şi vadă feciorul alături de aleasa lui.
    Dar ursul, temându-se că fusese înşelat, îşi părăsise bârlogul şi val-vârtej năvăli în bordei. Bordeiul gol. Apoi bolovănos, mormăind cu mânie, căută urma femeii. Ajunse sus, pe culme, tocmai când Voinea cu fata Coziei schimbau cel dintâi sărut.
    Ce s-a petrecut în mintea ursului nu se ştie. Cică văzând perechea îmbrăţişată se repezi sălbatic să-i sfâşie.
    Atunci, dintr-un desiş, două detunături îi fulgerară spinarea, şi, spre uimirea tuturor, căpăţâna ursului se prăvăli, descoperind un cap omenesc. 
    — Vătăşelul !
    Râzând şi plângând, lumea se adună în jurul lui căutând să-nţeleagă. Dar mintea Vătăşelului pornise spre neguri. Nimeni n-a înţeles mare lucru din povestea, pe care buzele lui albe şi tremurânde o îngăimau...
    Spunea de-un haiduc mândru, Ciortobel, care strânsese multe comori. Unde erau îngropate aceste comori ştia numai fata hangiului Dincă, ibovnica lui. Şi cică mai avea Ciortobel şi-un ortac, unul Stan, care-l pizmuia în ascuns pentru comoara comorilor, frumoasa fată a hangiului, pe care o văzuse într-o noapte. Bolnav de dragoste, începu să-l sape şi să-i vândă drumurile, potrivind ca bănuielile să cadă pe tatăl fetei. Dar hangiul, gazdă veche de haiduci, prinse firul şi plecă în munţi să dea de veste lui Ciortobel. Hangiul nu s-a mai întors, Ciortobel a fost ciuruit de potere, iar „muierea” se pustiise-ntr-o grotă să nască.
    Mult i-a căutat lotrul de Stan urma, şi mai mult a căutat comorile fostului său ortac. Apoi şi-a schimbat numele, a întemeiat o casă aşezată, cumpărând cu ajutorul arnăuţilor un loc de Vătăşel, pe galbeni lotriţi. Dar când femeia haiducului se aşeză în bordeiul de sub stânci, îşi pierdu liniştea.
    Dragostea făcuse loc spaimei. Venise ea să caute comorile lui Ciortobel ? Ştia unde se află ? Dar pe el, vânzătorul, ucigaşul părintelui ei, îl cunoştea ?
    Ca s-o aibă sub ochi, puse jupâneasa s-o tocmească la bucătărie. Potrivise ospăţul înadins şi se prefăcuse beat ca să-i iasă-n drum la Curmătură. Ar fi ucis-o atunci, dacă ar fi aflat unde-s ascunse comorile. Ca umbra i se ţinea pe urmă, dar ea se prefăcea că nu ştie. Îşi lăsase degetele tăiate, se lăsase ciungită şi de trădat nu se trădase.
    O singură dată o văzuse tresărind, când potrivise povestea cu straiele pentru Nedeie. Prea se uitase cumplit în ochii „ursului” şi răguşise răscolind lucrurile din grotă.
    Atunci a-nţeles că ştia, toată vremea ştiuse.
    — Aşteptam să-mi crească feciorul şi nădăjduiam să semene cu taică-său, dar...
    Se auzi un strigăt aspru, ca o lovitură în cer, şi Ciungita porni la vale târându-şi picioarele, rostogolindu-se în prăpastie.