Şerpii, zicea maică-mea Iconie, mama, mamei, cresc unde-i iarba mai falnică şi florile mai bătute.
    Aşa şi lumea. Se adună în câte un loc lichele neisprăvite, pezevenghi şi alţi tartori nedrepţi, care otrăvesc lumea cu suflarea lor.
    Era pe vremea lui Vodă Şuţu, când mănoasele plaiuri ale Moldovei mişunau de mişei şi ţiuiau de harapnice. Că multe a mai îndurat pământul acesta în lungul istoriei. Un om cât o scânteie, nevoiaş, poreclit Ţandură, încolţit din toate părţile deoarece nu-şi mai putea plăti birul, căută alinare în munţi. Acolo, alţii ca el, vreo 15, se duc cu toţii în slujba unui haiduc Mereanu.
    Haiducesc ei aşa, la drumurile negustorilor, alegându-i pe cei mai „graşi”, întorcând cirezile de vite mânate la târg celor ce le crescuseră şi oblăduind, cât îi ajutau braţele, pe cei sărmani. Dar poterile pe urmă-le...
    Într-o încăierare Mereanu căzu şi-i luă locul Iancu de pe Jii, un flăcău inimos, măcar că era fiu de boier. N-a mai putut răbda nedreptatea tătâne-său şi-a venit lângă sărmani. Multe isprăvi făcu ceata sub căpitănia Jianului, căruia-i merse vestea în scurtă vreme.
    După un an şi ceva, Ţandură se îmbolnăveşte de inimă.
    — Ce-i cu tine Ţandură, voinice ? îl întreabă Iancu Jianul.
    — Mi-e inima grea, căpitane, c-o tot visez pe Măria chemându-mă şi tare m-aş duce s-o văd.
    — Inima-i inimă, rosti înţelegător căpitanul, dar vremea tulbure nu-i bună de dus haiducului. Satele-s bătute de vântul schimbării domnilor, şi ustacii, cum le zicem noi mai-marilor turci de ieniceri, sunt cu ochii în şapte.
    — Tocmai d-aia căpitane, Măriuca mea-i frumoasă ca o stea şi mă tem.
    — Besădui (adicăte-lea, vorbeşti) cumva turceşte ? îl întrebă căpitanul muncit de-un gând.
    — Evet (adică, da) căpitane.
    — Atunci vino cu mine. Te înţolesc ca Selim bei, de nu te mai cunoaşte nici drăguţa, şi prinzi şi doi iepuri.
    Când ieşi din adăpost, Ţandură era într-adevăr altul. Purta chepghen de bei, mâinile-i erau tixite de inele şi buzunarele căptuşite cu galbeni.
    — Uite despre ce-i vorba, îi spune Jianul. În drum spre Muscel e-o cârciumă, Neagra îi zice. Abate-te acolo şi caută să nu-ţi scape nimic. Cârciuma asta are o istorie întunecată şi-a băgat spaima-n judeţ. Muşteriii pier pe capete, trecătorii aşişderea, iar stăpânii nu stau mai mult de două zile după ce iau banii şi se topesc.
    — O fi blestemată ?
    — Lumea aşa-i zice. Dar nimeni nu ştie mai bine ca noi de unde se trag „blestemele” unor locuri şi case.
    — Gândeşti să fie vreo zalhana (măcelărie de oi, cum spunem noi acuma) turcească, căpitane ?
    — Pun mâna în foc că-i aşa. Trebuie să scăpăm ţinutul de „blestem”.
    — În lege căpitane, răspunde Ţandură voios de două ori. O dată de însărcinare, a doua oară la gândul că poate da ochi cu Măriuca.
    A mers Ţandură ce-a mers prin temenele şi printre nuiele, ca un bei ce se afla, până se apropie de locul cu pricina. Acolo bezmeticea un copilandru, jelindu-se.
    — De ce te jelui voinice ? întreabă Ţandură.
    — Am rămas singur, că frate-meu ăl mare nu mai e.
    — Cum şi cum ? îl ispiteşte drumeţul.
    — A intrat în cârciuma asta, ni, că i-am zis de blestem. Pe urmă a ieşit în fugă, mi-a făcut semn să-mi înghit vorba, apoi s-a aruncat într-o fântână şi paralele erau la el.
    — Unde-i fântâna aceea ?
    — Uite colo, dar nu te apropia că-i plină de moroi. I-am auzit eu cu urechile, când mă uitam după frate-meu.
    — Bine, îi făcu haiducul voia, dar spune-mi ce mai ştii de cârciumă. Cine-i cârciumar ?
    — Ştiu ce ştiu toţi, se plânse flăcăiaşul, e blestemată, asta-i. Încaltea şi-a găsit stăpân pe măsură. Un sâsâit şi-un hurducat la vorbă de pe alte meleaguri, c-o droaie de gealaţi care-l păzesc de moroi.
    — Aşa, murmură drumeţul îngândurat, şi pe nepusă masă, spre spaima flăcăului, începu să duruie şi să hurducăie într-un grai şontâc şi răstit.
    — Puşchea ! îşi făcu flăcăul cruce cu limba în cerul gurii. S-a şi scrântit boierul !
    Apoi se ascunse într-o tufă. De-acolo văzu tot. Doi din gealaţii cârciumarului se apropiară, temenindu-se şi grăind întocmai ca noul venit, care le aruncă frâul calului, câţiva galbeni şi-o luă pe urma lor spre cârciumă.
    — Să juri c-am visat, murmură flăcăul cu ochii cât cepele. Parc-am vorbit neaoş, româneşte ?
    Ţandură ce era să facă ! Băgase de seamă la vreme iscoadele şi-şi venise în fire. Selim bei trebuia să fie până la capăt.
    Cârciumarul îl sluji cu mâna lui, ploconindu-se umil. Muşteriul ales se dovedi darnic la galbeni, dar sărac la vorbă şi cam tare de urechi.
    — Mamă, ce de galbeni, şopti una din slugi. Abia aştept să-i arăt beciul.
    — Gura ! răspunse răstit cârciumarul. E de-al nostru, şi-un bei nu piere ca o capră râioasă. Mie nu-mi trebuie îmbulzeală la uşă tocmai acum.
    — Lăsăm să se creadă că l-au despuiat haiducii ori şerbii. N-ar fi prima dată...
    — Dacă-i atingeţi un fir de păr de sub fes, vai de voi, şuieră ameninţător crâşmarul !
    — Âsta-i blestemul locului, gândi Ţandură, mestecând liniştit şi nepăsător, ca şi cum n-ar fi auzit nimic.
    Când isprăvi, ceru să i se lumineze calea, urcând scara spre odaia pregătită. După ce paşii gealatului se îndepărtară, Ţandură aşteptă un timp, apoi se descălţă şi porni în căutarea beciului. Acolo, un adevărat cimitir. Printre oase cu miros greu şi maldăre de veşminte se lăfăiau butoaie cu bani şi podoabe. Într-un ungher, un tânăr legat burduf.
    — Ai venit să mă omori turcule ? întrebă acela cu scârbă. Pentru câteva parale ?
    — Ssst ! îi făcu Ţandură semn să tacă, fratele tău te aşteaptă aproape înnebunit de spaimă.
    — Cine eşti ?
    — Asta pe urmă. Acum ieşi pe unde ai intrat. Cârciumarul o să-şi capete pedeapsa, şopti haiducul tăindu-i legăturile. Du-te !
    Apoi, dumirit, scânteia de om scoase pistoalele şi sui scârbit scara să rupă „blestemul” Cârciumii Negre.
    După ce isprăvi treaba, lăsă pe cei doi fraţi să vestească localnicii şi se grăbi la Muscel să-şi astâmpere inima. Dar numai de linişte nu avu parte.
    Jupân Chirilaş, stăpânul judeţului, îşi pierduse somnul din aceeaşi pricină ca Ţandură: Măria. Numai că, în vreme ce Ţandură făcea rânduială la cârciumă, Chirilaş trecuse la fapte. Cum fata nu-l voise în ruptul capului, sătul să mai aştepte, jupânul dăduse poruncă să-i fie adusă cu sila.
    Închipuiţi-vă simţămintele lui Ţandură când auzi cele întâmplate. Până la conacul boierului, din pricina căruia fugise în codrii, nu se opri.
    — Selim bei, îşi vesti sluga stăpânul, pofteşte să stea de vorbă cu dumneata.
    — Selim bei ? se miră Chirilaş, deschizând uşa.
    — Întocmai, vorbi Ţandură intrând şi închizând uşa cu spatele. Porunceşte slugii să coboare în beci, după vin, şopti apoi jupânului încremenit. Avem de vorbit.
    — Ţandură ? icni boierul când se uită mai bine.
    — Eu. Unde-i Măriuca ?
    — Păi...
    Când s-a întors sluga, Chirilaş abia mai sufla de sub nasul umflat cât pepenele. Lângă el, hainele beiului şi câţiva galbeni răvăşiţi.
    — Săriţi ! Săriţi, tâlharii ! strigă sluga grăbindu-se să adune aurul de pe podea.
    — Îh, îh ! gemu boierul încercând să se ridice.
    — Iaca, îndată, jupâne, mormăi sluga ducându-i clondirul la gură şi stropindu-l să-şi vie în fire.
    — Măriuca ! îngână Chirilaş. 
    — Aha !
    Până să vie ceilalţi la strigătele slugii, Ţandură era departe.
    Se grăbea să dea socoteală căpitanului de drumurile umblate şi să-i mai ducă un haiduc subţirel, care înota în nişte iţari de împrumut.