La poalele Munţilor Cindrel se află comuna Orlat. În apropiere se află Dealul Urieşilor.
    Despre acest deal s-a păstrat o legendă pe care am auzit-o prin părţile locului şi pe care mă grăbesc s-o scriu, spre a nu fi dată uitării.
    Se spune că demult, tare demult, când o fi fost asta nu s-a putut statornici, prin locurile acestea trăiau uriaşii. Erau şi ei ca oamenii obişnuiţi la înfăţişare, dar cu mult mai mari. Când un uriaş mergea, pasul lui se întindea cale de sute de metri, iar dacă alerga, se cutremura pământul în urma lui. Spre norocul oamenilor, numărul uriaşilor trăitori prin aceste locuri nu era mare, că altfel, cum ar fi putut bieţii oameni să are, să samene, să-şi facă case dacă peste tot ar fi fost uriaşi?... Se ivea totuşi câte unul din când în când, băgând spaima prin sate.
    Se mai zice că uriaşii nu erau răi, ci blajini, numai că trecerea lor peste vreo aşezare sau altă întocmire omenească putea să aducă mari stricăciuni, prin nebăgare de seamă. Pentru că uriaşul mergea aşa, cu privirile într-o zare depărtată, până-n creste de munţi, pe care le socotea un fel de moviliţe, nebăgând de obicei în seamă vietăţile mărunte de la picioarele lor, tot astfel cum nici noi nu observăm foiala furnicilor ce ne taie calea pe cărare.
    Spune povestea că prin munţii din apropierea Orlatului trăia o familie de uriaşi. Cum îşi ducea viaţa această familie nimeni n-ar fi putut spune. De altfel, uriaşii trăiau retraşi şi rareori se întâmpla să se arate oamenilor obişnuiţi.
    Pe când se jucau, doi copii de uriaşi ar fi ajuns şi prin părţile acestea. Şi ce joc mai scorniseră: se bulgăreau, azvârlind unul asupra celuilalt bucăţi de stâncă, ce lor li se păreau simple pietricele ! Ba mai apucau şi câte un pâlc de pădure pe care-l smulgeau din rădăcină, aruncându-le ca pe nişte beţişoa-re. Iar când râdeau, hohoteau munţii şi pădurile de peste tot, cale de kilometri, ca şi cum ar fi fost în fierbere. Bubuiturile bucăţilor de stâncă azvârlite erau tunete şi trăsnete...
    — Măi, ce să fie în partea aceea de munţi de bubuie cerul şi pământul, deşi nu se vede nici un nor ? se întrebau oamenii, minunându-se. Şi parcă se cutremură totul.
    — Ştiu eu, zicea câte unul, dându-şi cu părerea, o fi plouând dincolo de munţi, că pe la noi cerul îi limpede şi albastru cât e zarea...
    — Poate se bat munţii cap în cap, mai zicea altul.
    Vorbiră aşa până ce zăriră în depărtare copiii uriaşilor răscolind stâncile şi pădurile şi se speriară foarte, ascunzându-se ca potârnichile, care încotro, deşi nu le-ar fi fost de mare folos dacă acei copii de uriaşi s-ar fi abătut încoace...
    Seara, acasă la părinţii lor, copiii de uriaşi fură mustraţi zdravăn pentru isprăvile lor.
    — Ce v-a apucat, neastâmpăraţilor, să prăpădiţi pădurile de pe coamele şi costişele dealurilor şi munţilor, să prăvăliţi stânci şi mai ştiu eu câte altele ? îi luă la rost mama. Toate astea au să folosească oamenilor mici care vor veni după noi şi nu se cade să le lăsăm moştenire dealuri şi munţi golaşi... Să nu mai smulgeţi pădurile ori să stricaţi munţii azvârlind stâncile ici şi colo, făcând batjocură peste tot, ca nişte fiinţe fără judecată ...
    Copiii de uriaşi nu se mai jucară cu stâncile, nu mai smulseră păduri. Dar copiii tot copii rămân, fie ei chiar de uriaşi. Aşa că născociră alte jocuri, şi iar râdeau, şi iar clocoteau munţii şi dealurile de râsul şi hârjoana lor.
    Tot jucându-se astfel, copiii dădură de un plai cu o stână, în apropierea căreia un cioban îşi păştea oile. Copiii se mirară mult văzînd vietăţile acelea. Le plăcură mai ales ciobănaşul, pentru că prea semăna cu ei, doar că era aşa de mic... Curioşi, copiii apucară bucata aceea de plai cu tot cu stână, cu oi şi cu cioban în mâini, cu băgare de seamă ca să nu smintească vietăţile şi se duseră acasă să le arate acestea mamei lor.
    — Vai de mine, ce-aţi făcut copii ?! păru speriată mama văzând vietăţile din palmele copilului. Privind cu atenţie, ea le spuse: Ăsta-i un om, un ciobănaş cu oile lui, sărmanul, şi voi l-aţi luat de la rostul lui, cărându-1 încoace. Să-l duceţi înapoi cu tot plaiul lui de unde l-aţi luat ! Şi fără să-l omorâîţi pe el ori vietăţile acelea mărunte care sunt oi.. Ia să ascultăm puţin, că ciobănaşul strigă ceva, se vede treaba de sperietură ...
    Mama copiilor de uriaşi puse urechea spre grămada de pământ şi stânci din palmele copilului.
    — Ascultaţi şi voi ce spune omuleţul acesta ! Strigă în gura mare să nu-l omorâm, nici pe el şi nici oiţele lui. Ascultaţi !
    Aplecându-şi urechea, copilul auzi desluşit:
    — Rogu-vă, uriaşilor, lăsaţi-mă înapoi pe pământ... Sunt un cioban sărac şi atâta am la viaţa mea: oiţele acestea pe care le vedeţi lângă mine !...
    Ne roagă să-l lăsăm în pace, mamă, zise copilul. Dar se aude aşa de încet de parcă ar fi un ţiuit de viespe la urechea mea.
    - Nu v-am zis eu ?!... Să-l duceţi deci înapoi de unde l-aţi luat şi fără să-i stricaţi ceva. Aşa, cu mare grijă, copii ...
    Ascultători, copiii s-au întors către locul acela de unde rupseseră bucata de plai, de rămăseseră doar stâncării goale şi povârnişuri prăpăstioase. Dar ce le veni în cap ? Să nu mai pună plaiul la locul lui, ci merseră o bucată şi-l depuseră la poalele munţilor, în apropiere de aşezarea de astăzi a Orlatului.
    Se zice că ciobanul le mulţumi tare mult când se văzu iar pe pământ, cu oile zdravene. Doar vreo două se prăpădiseră când copiii lăsară din palmele lor bucata de pământ. În schimb, câinii nu păţiră nimic şi doar lătrăturile lor, pe care copiii de uriaşi nici nu le auzeau, arătau spaima prin care trecuseră şi ei.
    Muşuroiul acela adus de copiii de uriaşi a rămas ca un deal, ce se poate vedea şi astăzi la poalele Munţilor Cindrel. De la acea întâmplare, dealul s-a chemat Dealul Urieşilor. Iar locurile golaşe de pe unele vârfuri şi coaste de dealuri şi munţi arată că acolo pădurile au fost smulse în jocurile de copii ale uriaşilor.
    Mai spune povestea că uriaşii, simţindu-se atât de puternici, ar fi tăiat băierile cerului, crezând că de acolo va curge lapte dulce. Dar din acele spărturi şi tăieturi s-ar fi dezlănţuit un potop de ploi. Deocamdată, apele care se ridicaseră până pe la genunchii uriaşilor nu le-au pricinuit mare îngrijorare. Dar când acestea le ajunseră până la piept, ei nu se mai puteau mişca în voie. Apele li s-au urcat apoi până la gât şi numai capetele le rămaseră afară. Şi atunci, cică ar fi venit păsările cerului şi au început să le ciugulească capetele, până ce uriaşii muriră unul câte unul. Aşa s-a prăpădit sămânţa uriaşilor, iar stăpânii atotputernici ai locurilor au rămas oamenii.