Astfel se numeşte fântâna de la poalele dâmbului ce coboară din vârful Nimăii până în râul Sebeşului, ale cărui ape udă ogoarele mai multor sate, înainte de a se vărsa în Olt. Fântîna de care vorbesc e destul de bătrână, ar avea, după cum spun bătrânii din Sebeş, care au aflat de la bătrânii lor, paisprezece veacuri şi, prin vechime, este învăluită în legende.
    Una dintre aceste legende este legată de un voievod ce stăpânea peste ţinutul Sibiului. Vlaicu, căci aşa-l chema, ieşea arareori din cetatea străbunilor. Pornea atunci să se vânture prin jgheaburile prăpăstioase ale munţilor ce-i înconjurau aşezarea voievodală. Mergea întovărăşit de un slujitor credincios şi amândoi erau îmbrăcaţi asemenea oamenilor de rând, pentru ca voievodul să nu fie recunoscut. Îi plăceau brazii cei falnici din păduri şi poienile cu flori în toate culorile curcubeului.
    Într-una din acele hoinăreli, pe când se-ntorcea spre cetate, întâlni un ciobănel cam de vârsta lui, căci voievodul era foarte tânăr. Îi plăcu faţa deschisă, prietenoasă, a tânărului şi de aceea descălecă şi-i dădu păstorului bună-vreme.
    - Bedar mi-i numele, i-a zis flăcăul, neîntrebat.
    - Bedar ? îţi dorim sănătate. Şi.. să-ţi crească mieluşeii pe care văd că-i paşti, să ajungă cât mai repede oi.
    - Îi fi ostenit ? întrebă Bedar. Şezi aici, lângă mine. Străinul s-a aşezat pe iarbă, atras de privirea prietenoasă a băietanului.
    - Drumeţ ? mai întrebă Bedar. Ţi-o fi foame... 
    Flăcăul a scos din traista lui merinde: pâine, brânză, ceapă.
    - Să iei, l-a îndemnat Bedar.
    Străinul a luat din merinde. Pe un ciot, a spart cu pumnul ceapa, a muiat-o în sare, a îmbucat din pâine, din brânză şi din ceapă.
    - A fost cam iute ceapa, dă-mi nişte apă, a cerut străinul.
    Bedar i-a dat să bea dintr-un ulcior apă proaspătă, adusă cu puţină vreme înainte de la izvor.
    După un timp, străinul, cu nepăsare voită, spuse:
    - Vlaicu mi-i numele.
    - Vlaicu ?! îi fi voievodul, stăpânul nostru !
    Străinul şi-a înclinat capul, iar Bedar s-a săltat iute, s-a înclinat mai întâi, apoi a  îngenunchiat în faţa lui, zicând:
    - Supunere, în ascultarea voievodului.
    Vlaicu i-a prins mâna şi l-a săltat de la pământ.
    - La noi, anul acesta, începu Bedar să vorbească, e secetă mare şi, neavând cu ce ierna oile, m-am abătut la Boiţa, un sat vecin cu Turnu Roşu, unde m-am tocmit cu oamenii de acolo să-mi iernez turma.
    - Ai multe oi ? vru să afle voievodul.
    - Douăsprezece sute... Am să le dau celor din Boiţa câte o oaie din opt pentru iernat. Aş fi putut rupe un preţ mai mic, dar au în capul satului un bătrân prisăcar din vorba căruia nu iese nimeni. Când a spus el să ia o oaie din opt, aşa a rămas. N-au vrut să lase din preţ în ruptul capului,zise Bedar, schiţând o mişcare în semn de necaz, care făcu să i se mişte pletele lungi, ce-i cădeau pe umeri. Eu am stâna la apus de defileul Oltului, unde mă mai prind şi cu vânătoarea. Măriei tale îi place vânătoarea ?
    - Da, foarte mult.
    - Am să te duc eu, măria ta, la urşi şi la mistreţi. Asta îi adevărata vânătoare bărbătească, să te întâlneşti cu jivina ochi în ochi şi s-o înfrunţi cu suliţa în mână.
    - Bine, vom vâna împreună şi mă bucur mult că te voi avea tovarăş, zise voievodul. Apoi încălecă şi plecă.
    Toamna trecuse de mult. Zăpada albă şi pufoasă acoperea acum apele îngheţate ale Oltului şi se aşezase în strat gros pe crengile verzi ale brazilor, aplecându-le spre pământ.
    Cu toate că zilele voievodului erau pline de griji fără seamăn, îşi dorea mult să meargă la munte pentru a se desfăta de priveliştile iernii şi a încerca să vâneze sălbăticiunile pădurii. Şi astfel într-o zi, voievodul cu doi slujitori ai săi, întovărăşit şi de oşteni de pază, porni călare spre munte.
    Sătenii se minunau la trecerea alaiului, mai ales că era zi de duminică şi se aflau mai toţi pe-acasă. Voievodul şi cei care-l urmau o luară spre Tălmaciu, continuându-şi drumul tot pe lângă râu, preţ de două ceasuri. Când crezu că-i locul potrivit, alaiul se opri şi făcu scurtă odihnă. Apoi, voievodul şi slujitorii se afundară în desişul pădurii. Înaintau în tăcere, urcând cu greu o Costişă, apoi ajunseră într-o poiană rotundă, în mijlocul căreia ardea un foc mare. În jurul lui se vedeau câţiva oameni îmbrăcaţi în cojoace miţoase de oaie. Unul dintre ei se ridică în picioare şi se apropie cu paşi sprinteni în întâmpinarea noilor sosiţi. Era Bedar, tânărul cioban pe care-l întâlnise voievodul înainte, pe când se întorcea dintr-o plimbare.
    - Dimineaţa bună, Bedar ! îl întâmpină voievodul vesel.
    - Să trăieşti, măria ta, a răspuns tânărul, scoţându-şi de pe cap căciula de miel.
    Bedar ţinea în mâna dreaptă o suliţă groasă ca o bârnă, iar în cingătoarea de piele cu podoabe de alamă erau vârâte un topor şi un cuţit cât o spadă.
    - Ce ai rânduit, Bedar ? întrebă voievodul.
    - Am descoperit bârlogul ursului şi am pus câţiva oameni să stea la pândă. Nu ne scapă el... Dar pe Valea Ciutelor am dat peste urme de mistreţi. Am trimis gonaci la capătul celălalt al văii. Noi vom porni pe dincoace, iar mistreţii se vor năpusti spre noi. Eşti sigur, măria ta, pe suliţă ? întrebă Bedar cu oarecare neîncredere, zărind suliţa voievodului.
    - Vei vedea, Bedar !
    Vânătorii porniră iar, de data aceasta pe un drum mai scurt şi peste o jumătate de ceas ajunseră la capătul unei văi înguste, cu maluri abrupte, un bun loc de pândă.
    Bedar sfătui pe voievod să poruncească omului măriei sale să lege câinii de un copac, mai departe, pentru că nu-s învăţaţi cu mistreţii.
    - Sunt ai tăi mai buni ? întrebă voievodul, privind cu oarecare dispreţ la nişte câini miţoşi, pe care părul de iarnă se bătătorise ca o pâslă.
    - N-or fi mai buni, dar sunt învăţaţi cu mistreţii. Ai măriei tale ar pieri repede şi e păcat de ei...
    - Fie, am să te ascult. Azi, tu comanzi aici !... Leagă câinii de copacul acela, Miron, zise voievodul arătând un brad căzut la câţiva zeci de paşi înapoia liniei unde Bedar aşeza vânătorii, printre plase groase de cânepă, pe care le întinse pe nişte pari de-a curmezişul văii.
    Bedar duse la gură un corn uriaş de zimbru şi sunetul lui puternic trezi ecourile văii, care îl purtară până departe. Vânătorii stăteau tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre fundul văii, de unde trebuia să se ivească vânatul.
    Era o linişte adâncă, ruptă din când în când de bufniturile înăbuşite ale zăpezii ce aluneca de pe crengile brazilor. Deodată apărură în fundul văii nişte puncte negre, ce se apropiau în iureş. Erau două căprioare cu un ţap solitar. Când ţapul ajunse la douăzeci de paşi de plasă, voievodul îl lovi cu săgeata drept în beregată. Ca şi cum s-ar fi izbit, în goana sa nebună, de un perete invizibil, făcu o săritură şi se prăbuşi, dându-se de trei ori peste cap.
    Abia au avut timp vânătorii să tragă prada la o parte şi să-şi adune săgeţile, când strigătul lui Bedar vesti sosirea mistreţilor. Veneau cu mare repezeală şi se părea că nimic în lume nu ar fi fost în stare să le pună stavilă. Întâiul mistreţ, o scroafă uriaşă, se izbi puternic de ţăruşul de brad ce susţinea plasa, îl rupse ca pe o crenguţă şi, culcând la pământ plasa, trecu înainte.
    - Gata, măria ta ! strigă Bedar, dând drumul la doi câini iuţi ca săgeţile. Câinii tăiară calea mistreţului furios şi-l apucară de urechi din amândouă părţile. Scroafa îi târî câţiva paşi, dar alţi câini, repezindu-se asupră-i, o făcură să se oprească.
    Voievodul, cu paşi uşori, cu suliţa ridicată, se apropie de scroafă. Văzându-l, animalul făcu o sforţare pentru a se elibera de câinii care o încolţeau, îşi smuci capul, lasând o bucată de ureche în gura unuia. Nu mai putu însă să se mişte şi voievodul repezi suliţa. Simţi îndată rezistenţa stratului de răşină cu care era îmbibat părul lung ce acoperea grumazul fiarei, şi care, ca o adevărată platoşă, o ferea de ascuţişul suliţei. Voievodul mai lovi o dată cu suliţa şi simţi cum fierul pătrunde adânc în carnea mistreţului. Animalul căzu cu un grohăit surd şi, după câteva zbateri, rămase nemişcat.
    - Lăudat să fii, măria ta, viteazule ! nu putu Bedar să-şi stăpânească admiraţia pentru vitejia voievodului.
    Sub săgeţile vânătorilor mai căzură un lup, o vulpe şi alte vietăţi. Când sosiră şi gonacii, conduşi de vânători vârstnici, focuri mari fură aprinse degrabă şi, în scurt timp, hălci de carne de mistreţ şi căprioară erau învârtite deasupra jăratecului. Apoi se iviră doi cai mărunţi, de munte, conduşi de oamenii voievodului, purtând în samar butoiaşe de vin, stârnind strigăte de bucurie. În curând, toţi vânătorii, aşezaţi pe grămezi de cetină, îşi potoleau foamea, având o poftă cu adevărat vânătorească, iar coarnele de bour şi zimbru, pline cu vinul negru de Cibinium, treceau din mână în mână, prilejuind strigăte vesele şi hohote de râs. Masa nu dură mult. 
    Pe vânători îi aştepta încă vânatul principal: ursul, regele pădurilor. După o cale de aproape un ceas, vânătorii, conduşi de Bedar, ajunseră la un brad bătrân de sute de ani, răsturnat de furtună la poalele vârfului Nimăii. Rădăcinile smulse lăsaseră o groapă mare, acoperită acum cu totul de zăpadă. Numai ochiul ager al unui vânător iscusit putea să observe aburii uşori ce se ridicau deasupra vizuinii, trădând prezenţa fiarei.
    E aici, zise Bedar tare.
    - Nu ţi-e teamă că ne aude ? întrebă voievodul curios.
    - Nici o grijă, măria ta. Şi-apoi, de-acum încolo, poate să ne tot audă ! Numai să nu avem prea multe necazuri până ce l-om scoate de-acolo.
    Unul dintre vânători, cu câteva lovituri de topor, tăie un brad tinerel şi din câteva mişcări îndemânatice îl curăţă de crengi. Ceilalţi se aşezară în cerc în jurul vizuinii, cam la cincizeci de paşi. Vânătorul care tăiase bradul se apropie cu luare aminte, şi, ţinând prăjina în mâini, o înfipse în omătul pufos, până ce-o simţi proptită în ceva moale.
    Un răcnet înfiorător se auzi şi ursul înfuriat ieşi prin zăpada vizuinii. Vânătorul o rupse la fugă, iar ursul cu o iuţeală surprinzătoare, porni înainte. Părea o stâncă brună ce se rostogoleşte pe albul zăpezii. Voievodul îl aştepta neclintit, cu piciorul stâng scos înainte şi cu suliţa rezemată de laba piciorului drept. Când ursul se apropie la o anume distanţă, voievodul întinse suliţa spre el, împungîndu-l în piept. Dar ursul, cu o smucitură, apucă lemnul suliţei şi, cu puterea lui, smulse arma voievodului, care rămase astfel cu mâinile goale în faţa ursului. Cu o mişcare iute, apucă să înfigă cuţitul de la cingătoare în burta ursului.
    Alergară la locul luptei Bedar şi încă vreo trei oameni, lovind animalul cu topoarele. Era însă cam târziu, pentru că fiara îşi înfipse ghearele în pieptul voievodului. Lovindu-l în continuare pe urs, labele acestuia se desprinseră de trupul voievodului, fiorosul animal căzând nemişcat alături. Voievodul era mai mult mort decât viu. Poate şi de spaima şi încordarea înfruntării ursului, căzuse într-un leşin ce părea să-i sfârşească viaţa. Sângele ţâşnea din rănile de la piept şi se prelingea pe zăpada proaspătă. Desfăcându-i veşmintele, Bedar îşi dădu seama că voievodul, pe lângă răni, avea şi câteva coaste rupte. Oamenii de faţă, ajutaţi de slujitori, luară trupul voievodului pe o targă de cetină şi se îndreptară spre cetate. Nimeni nu ştia dacă va trăi ori ba.
    Bedar, care aflase din strămoşi puterile fântânii bătrâne, nu-şi lăsă stăpânul numai pe mâinile doftorilor ci zilnic îi aducea apă proaspătă de la fântăna fermecată..
    După câteva săptămâni, trupul tânăr al voievodului învinse boala. Încet, încet, se întrema, dar de vreo vânătoare, nici vorbă. 
    De-atunci, Bedar petrecu mare cinste la curtea lui, ca bărbat vrednic şi curajos.
    După cum povestesc bătrânii din satele de sub munte, dar mai cu seamă cei din Sebeş, până astăzi acea fântână poartă numele de Fântâna Voievodului, în pomenirea acelei întâmplări.