Dintre toate limbile care ne-au călcat pământul nici una nu a fost aşa fără de inimă ca tătarii.
    O dată, au alungat şi pe Ştefan Vodă din domnia Moldovei. Ştefan a fugit şi s-a ascuns în Munţii Ardealului. Tătarii, trăgând cu urechea că el s-ar afla în vecinătatea Cetăţii Bistriţa, au tăbărât asupra cetăţii ca să-l prindă. Aici erau însă oameni de-ai lui Ştefan care, prin vicleşug, le şi cârpiră cojocul... 
    Anume, oamenii lui Ştefan le trimiseră pe câţiva inşi cu daruri, spuindu-le că în cetate sunt numai femei şi copii iar bărbaţii, în frunte cu Ştefan, sunt ascunşi în sânul codrului, spre răsărit de cetate. Tătarii auzind, n-au mai avut linişte.. Porniră în urma lor şi-i ajunseră la poalele unui munte înalt şi stâncos. Ştefan, văzându-se în primejdie, le-a trimis un cal alb, semn că se supune.
    În vreme ce trimişii făceau învoiala cu tătarii, Ştefan cu ai lui sui pe munte, de unde începură a arunca bolovani cât roatele de moară. Îi omorâră până la unul iar cu sângele lor a scris pe stâncă, ca să rămâie spre veşnica pomenire.
    Stânca aceea se vede şi astăzi şi, fiind scrisă cu litere roşii îi zic şi astăzi Piatra scrisă.